De ce călătoresc bisericile? Iată o întrebare care merită un răspuns. Cele mai multe au călătorit doar din sat până în... cimitir, atunci când oamenii locului şi-au înălţat biserică de zid. Ori au fost vândute sau donate unui sat mai sărăcuţ. Unele au călătorit până la... muzeu. Altele au fost pur şi simplu salvate de la moarte.
În urmă cu 17 ori 18 ani, "exploram" satele de pe Valea Tazlăului. În Prăjoaia (comuna Livezi, judeţul Bacău), cineva mi-a spus că biserica din satul lor "venise", cu câteva decenii în urmă, dintr-un sat de munte. Nu-mi era foarte clar cum "venise"? Auzisem de bisericile de lemn care călătoresc, dar nu văzusem până atunci nici una. Şi, sincer, cea din Prăjoaia, abia lutuită şi dată cu var, nu-mi părea să fie din această categorie. Poate era, cel mult, o biserică de paiantă. Iconostasul vechi, purtând alt hram decât cel de-acum, pus "la păstrare" în dosul stranelor, şi faptul că, "săpând" în peretele de lut, şi din interior, şi din exterior, dădeai de lemn tare, m-a convins până la urmă că povestea putea fi adevărată. Într-una dintre cărţile sale, "Monumente de arhitectură populară din judeţul Bacău. Bisericile de lemn" (1984), cercetătorul Dorinel Ichim amintea despre periplul neobişnuit al unei biserici din secolul al XVIII-lea, care, printr-un şir de întâmplări (ori de predestinări), călătorise de mai multe ori. Construită în satul Orăşa, pe apa Tazlăului, ea a fost dezmembrată şi trimisă-n călătorie până-n munţi, departe, la anul 1800, când în satul de baştină se sfinţeşte biserica de zid. În secolul al XIX-lea, biserica se mai mută de câteva ori, în două comune din munte, fiind ba biserică de rit, ba biserică de cimitir, pentru ca în secolul XX să ajungă la Prăjoaia. Dincolo de lungimea (însumată) a călătoriilor, dincolo de numărul acestor călătorii, interesant este un alt lucru: La un secol şi-un sfert distanţă în timp de la p