De 22 de ani, fără întrerupere, inflaţia ne toacă banii. Dar aceşti 22 de ani nu au curs la fel. De la o etapă la alta, tabloul  s-a schimbat.

În primii doi ani de după 1989, inflaţia a aruncat în aer câştigurile şi economiile populaţiei. În toţi anii ’90,  cu preţuri galopante, ce creşteau cu 200 sau 300 la sută în unii ani sau cu 20 ori 30 la sută în unele luni, salariul real a scăzut drastic. Inflaţia a descurajat economia şi a sărăcit şi mai mult   populaţia. Şi totuşi, în tot acest răstimp dramatic, n-a venit peste ţară niciun fel de apocalipsă. Iar începând din 2000, timp de nouă ani, România a avut parte de un lung proces de creştere economică şi de dezinflaţie. Abia când a venit criza, o combinaţie nenorocită de factori conjuncturali defavorabili, atât structurali, cât şi ciclici, a făcut ca inflaţia să ne arate din nou rânjetul ei hidos.

Chiar şi aşa însă, deşi criza a curmat cursa dezinflaţiei, inflaţiile mari din anii ’90 nu s-au mai întors. În ianuarie 2010, o inflaţie lunară de 1,68 la sută, peste mediile acelui timp, nu exprima  vreo slăbiciune a politicii monetare şi nici măcar vreun şoc produs în economia reală. Cauza se afla în accizele la ţigări, la alcool şi la combustibil, care  au umflat rata lunară a inflaţiei. Iar în iulie 2010, când rata lunară a urcat la un nivel şi mai mare, de 2,58 la sută, motivul n-a fost altul decât creşterea TVA cu 5 procente. Rata anualizată a inflaţiei a sărit atunci, într-o singură lună, de la 4,38 la sută la 7,14 la sută. Efectul statistic al acestei creşteri neobişnuite (efectul de bază) l-am simţit cu toţii multe luni. În mai 2011 am avut cea mai mare inflaţie din Uniunea Europeană: 8 41 la sută. Pentru ca numai după o lună, scăpând de efectul statistic, să se reducă la jumătate.  De atunci, timp de 12 luni, inflaţia a scăzut fără încetare, ajungând  la 1,79 la sută în mai 2012. Una dintre ce