Se spune că un ţigan trecea odată amărât şi supărat pe uliţa satului. Un sătean îl întreabă: De ce eşti năcăjit, măi ţigane? Păi cum să nu fiu supărat, când uite, mi-a murit măgarul. Da’ ce-o avut? Păi, continuă ţiganul, m-am gândit că pot să-l învăţ, treptat, să trăiască fără mâncare. A ajuns să nu mai mânânce deloc o săptămână. Şi exact când s-a învăţat fără mâncare, o murit, mânce-l belitoarea!
Era coadă mare la casa unei Alimentara din buricul Târgului Arad. Chiar înaintea mea era o doamnă cu un coş plin cu alimente într-o mână, şi cu un telefon mobil în cealaltă, vorbind la el. Ne-am apropiat de casă. Casieriţa îi spune clientei cât costă marfa. Cucoana n-aude. Cât? întreabă fără să lase telefonul de la ureche. Vânzătoarea i-a repetat suma. Cât aţi spus?, mai întreabă femeia îmbrăcată în haine de doamnă care continua să vorbească cu telefonul sprijinit între umăr şi ureche. Văzând că clienta nu lasă telefonul de la ureche nici în timpul plăţii, un domn spune cu voce tare: Dacă nesimţirea ar avea legitimaţie, această legitimaţie ar avea pe ea poza dvs., doamnă! Lumea a chicotit iar cumătra deghizată în doamnă de la oraş, s-a făcut repede nevăzută, spre ieşire. Evident, cu telefonul la ureche.
Stăteam într-o staţie de tramvai din Vlaicu, acolo unde se face drumul spre Curtici. Chiar lângă staţie era un semafor care dirija maşinile, eliminând brambureala din circulaţie. La un moment dat s-a format în faţa semaforului un şir de maşini. S-a schimbat semaforul. Şoferul din faţă a întârziat câteva secunde, fapt ce l-a făcut pe unul din spatele său să claxoneze disperat, repetat şi enervant; spre nemulţumirea oamenilor din zonă. Un domn din staţie i-a spus şoferului cu claxonul: domnule, dacă nesimţirea ar avea legitimaţie, această legitimaţie ar avea pe ea poza dumitale. Claxonul s-a oprit brusc, ca lovit de şlogul nesimţirii.
Pe o stradă…
