De obicei, oamenii care au auzit de numele dvs. îl asociază imediat cu „terapia de şoc“, legată de economia Poloniei de la începutul anilor ‘90. V-aţi împăcat cu această faimă, de-a lungul anilor?

Din fericire pentru mine, cei mai mulţi oameni nu-mi cunosc deloc numele. În al doilea rând, în ceea ce-i priveşte pe cei care au auzit de mine, pot să spun doar atât: ca ministru în primul guvern postcomunist al Poloniei, am avut o sarcină şi consider că mi-am făcut datoria – am reformat şi am stabilizat economia poloneză. Apoi, trebuie să spun că, în ciuda a ceea ce se crede de multe ori în afara Poloniei, n-a existat niciodată o rezistenţă socială foarte mare la reformele de la începutul anilor ‘90. De exemplu, n-au fost greve la scară mare. Sunt mai multe greve în Franţa într-un an obişnuit decât au fost în Polonia în timpul aşa-numitei terapii de şoc. Se exagerează în privinţa reacţiei societăţii poloneze la reformele noastre. Şi nu se ia în considerare ce-ar fi devenit Polonia, unde ar fi fost astăzi fără măsurile luate atunci. Dacă vrem un răspuns, să ne uităm la Belarus. Avem şi situaţia României, care – să nu fiu înţeles greşit – nu se compară cu cea a Belarusului, dar întârzierea reformelor economice a făcut ca preţul social plătit pe termen lung să fie mult mai mare decât al Poloniei. În România proprietatea de stat a fost păstrată în proporţie mai mare, pentru o perioadă mai mare. Iar proprietatea de stat este întotdeauna politizată, devine victima intereselor politice. Decidenţii cei mai puternici devin politicienii şi birocraţii, ceea ce nu e foarte sănătos nici pentru economie, nici pentru politică, fiindcă aceşti oameni au obiceiul să le otrăvească pe amândouă.

Când aţi început reformele economice la începutul anilor ‘90, aţi avut o strategie de a comunica cetăţenilor polonezi ceea ce intenţionaţi să faceţi?

Nu. Să ne imaginăm că o ca