Băsescu se iubeşte mult. Atât de mult, încât pare a nu mai fi loc de iubire şi pentru alţii. Deci îi urăşte pe toţi. În afară de el şi, cu mici excepţii, ai lui. Cînd încep campaniile electorale, dragostea lui pentru sine capătă subit forma ecranului de televizor. E ca gazul care ia imediat forma recipientului. Nimic nu pare a-l bucura mai mult decât să se vadă-n geamul sticlei. Îl suspectez că se şi înregistrează pe ascuns. Şi că se uită noaptea-n reluare. La el însuşi, evident, că toate emisiile sunt plicitisoare fără el.
Omul ăsta e incurabil. N-a priceput nimic din ceea ce i s-a întâmplat. I-a trecut glonţul pe lângă ureche astă vară. Atât de aproape, cât să-i radă un perciune. Dacă nu se băgau stăpânii lui, era deja istorie. Şi, probabil, dădea cu subsemnatul pe la ţuluşii noii puteri. Degeaba, oricât s-ar preface uman, el trăieşte-n altă realitate. Una mică şi meschină, a lui. Acolo-i un soi de sultan. Care se confundă cu statul. Al cărui şef se visează. Şi se autointitulează.
Luni a chemat lumea la palat. Ca să anunţe că el e interesul naţional. Şi statul de drept, la pachet, să nu facă aiurea două drumuri până la pupitrul pe care s-a scris singur. Marţi a ajuns să-şi traducă singur şi-n direct declaraţiile. Că o ţară întreagă-i proastă şi nu-l înţelege. Iar musteşte de îngrijorări pe bază de stat de drept şi interes naţional, cu peronul pe partea dreaptă. Altfel, prin republică, situaţia-i sub control. Lumea face foamea, el o arde romantic pe raportul de la Bruxelles. Săracii stau cu mâna întinsă-n trafic, după o bucată de pâine, el le dă cu MCV-ul în cap. Să le treacă naibii foamea, că ţara traversează momente dificile pe relaţia Barroso-Merkel-Reding. Doar n-o să facem un capăt de ţară din nivelul de trai. Şi, vorba lu' Copos, oricum planeta se scufundă.
Toţi avem micile noastre efuziuni de mândrie internă. Ne încărcăm cu el
