Am început de cinci zile campania electorală în Braşov şi am regăsit ceea ce întotdeauna m-a fascinat în relaţia cu oamenii şi anume că ei, în ciuda a orice, păstrează o nesperată rezervă de speranţă.  Când mă întreabă „Se mai poate face ceva?” şi tot ei răspund „Noi nu credem că se mai poate!” eu văd limpede în ochii lor  o licărire care parcă îmi cere să le spun „Se poate, nu e totul pierdut!”  Asta îmi aminteşte - a câta oara? – de ceea ce credea Eminescu despre ce ar trebui să fie politica: „Arta cuvintelor puternice şi simple al căror înţeles e cunoscut de veacuri”.  Deşi lumea de azi funcţionează în mare măsură pe ceea ce se vede şi pe „am auzit că”, destinul oamenilor şi naţiunii stă pe ceea ce politica reuşeşte să ducă la bun sfârşit. În democraţia noastră încă insuficient maturizată lipseşte cel mai adesea analiza competentă – economică şi financiară – a programelor de guvernare propuse electoratului. Media este cu mult mai interesată de luptele între oamenii politici şi mult mai puţin de lupta pentru o politică eficientă. Ceva e adevărat în asta căci valoarea unei declaraţii politice stă în ceea ce oamenii înţeleg iar nu în ceea ce ea propune. Însă, într-o societate bine aşezată, aşa cum nu există răspundere fără putere, nu există nici putere fără răspundere.

La Braşov nostalgia pentru gloria industriei trecute, firesc, nu s-a stins. Şi e absolut drept să spunem că destrămarea industriei de tractoare şi de camioane este consecinţa unor politici greşite şi poate chiar rău intenţionate dacă ne gândim că terenurile pe care se aflau acele întreprinderi sunt acum obiect de speculaţie imobiliară. Mai poate exista un viitor al acestor industrii? Priorităţile programului USL sunt mai întâi agricultura, apoi energia urmate de reindustrializare şi infrastructură. Ei bine, agricultură + reindustrializare = tractoare. N-am cum să uit că în aprilie 1990 am st