Citesc in editia online a “Observatorului Cultural” un articol al politologului Cristian Pirvulescu. N-as fi reactionat daca n-as fi fost de-a dreptul consternat de un pasaj in care, de o maniera intempestiva, se produce o juxtapunere de nume menita sa te lase fara replica. Este vorba de doctrina partizanului in politica moderna, adeseori asociata cu opera ganditorului german Carl Schmitt (1888-1985). Ca acesta a fost un adversar si un critic acerb al modernitatii liberale, este cert. N-a facut un secret, ba chiar dimpotriva, si-a asumat cu mandrie acest statut. Ca a fost un teoretician al starii de urgenta si ca a promovat romantismul politic, iarasi, nimeni nu pune aceste lucruri sub semnul intrebarii. Ca rolul ideilor sale in istoria politica si juridica a Germaniei in al patrulea deceniu a fost unul nefast, este o certitudine, in special dupa atat de documentatul volum al profesorului Jan-Werner Muller de la Universitatea Princeton, intitulat cat se poate de elocvent “A Dangerous Mind”.

http://yalepress.yale.edu/book.asp?isbn=9780300099324

Dar Schmitt nu a a fost doar doctrinarul juridic al celui de-al Treilea Reich. A fost si un filosof politic cu intuitii extraordinare, pretuit de Werner Sombart si chiar de un Walter Benjamin. La fel, gasim pagini fascinante despre Schmitt in memoriile fiului lui Sombart, Nicolaus (traduse in romaneste la editura Univers, in 1999, de Magdalena Marculescu). Nu mai vorbesc de influenta sa, mai aproape de noi, asupra unui Jacob Taubes. Toader Paleologu este astazi unul dintre cei mai respectati exegeti ai gandirii lui Schmitt (mi-au vorbit admirativ despre contributiile sale regretatul Tony Judt si Jan-Werner Muller).

In orice caz, daca profesorul Pirvulescu vrea sa exploreze impactul teologiei politice a lui Schmitt in timpurile noastre, nu inspre neoconservatorism ar trebui sa-si indrepte atentia, ci spre radical