Ilincăi

Nu cred că există vreo reţetă pentru o educaţie de orice fel, cu atît mai puţin pentru cea vizuală, într-o epocă în care părinţii sînt iniţiaţi de către copii în tainele feluritelor gadget-uri audio-video. Însă cred în puterea exemplului personal şi în răgazul pe care îl acordăm exclusiv copiilor noştri încă mici (dar nu pentru multă vreme, deh!), cînd ne uităm cu ei la un film, cînd dansăm sau pictăm împreună, cînd facem poante sau spunem poveşti. Altfel, „acasă“ începe să-şi piardă funcţia şi semnificaţia.

„Pe vremea mea“

În copilărie, pe vremea mea, mi-am jurat că n-am să ajung să spun vreodată „pe vremea mea“. Atunci îmi părea irelevant, agresiv şi inoportun. Acum îmi pare la fel, dar mă mai trezesc folosind această locuţiune. Rostită fie cu un soi de resemnare dramatică, fie cu o autoritate arogantă, expresia „pe vremea mea“ conţine automat un plus de calitate şi conştiinţă la care copiii sînt obligaţi să se uite cu ochi admirativi, ca la o statuie, însă ajung să-şi dea ochii peste cap. Părintele recurge la trecutu-i atunci cînd se simte dezarmat, dezolat şi neputincios. Dar să spunem că e un păcat lesne iertător. În definitiv, dacă e să mă gîndesc cum era pe vremea mea, în anumite privinţe stîrnesc chiar mila copiilor, mai ales cînd le spun că aveam parte de zece minute de desene animate pe săptămînă, la televizor, atunci cînd mă uitam duminica la Gala desenului animat, realizată de draga şi regretata Viorica Bucur. Din fericire, acum ne putem uita „la desene“ cît vrem şi realizez că primii şapte ani ai fiică-mii, fără cablu TV, au avut numai consecinţe pozitive. În vremea cînd vedea mai vechile producţii Disney şi mai noile animaţii Pixar, fără să fie bruiată şi intoxicată de rebuturile de la TV (în general, sursă de prost-gust şi strîmbe vorbe), s-a trezit în faţa unor filme care nu prea erau pentru vîrsta ei, dar cu care a crescu