„Cei şapte ani de acasă“ se constituie într-o expresie de valoare, cu vechime în societatea românească. A avea cei şapte ani de acasă era apanajul unei educaţii ce provenea din familie şi devenea condiţia esenţială pentru a pătrunde cu succes în şcoală şi a reuşi mai tîrziu în viaţă. Mare parte din timpul meu este petrecut printre copii şi părinţi şi mare parte din munca mea constă în a afla cum se desfăşoară viaţa copilului şi a familiei. Sînt întrebată de multe ori dacă copilul de astăzi, copilul modern, este diferit de copilul de ieri, cel cu cheia de gît. Este o întrebare mai complexă decît ne-am aştepta. Dacă ne referim la lumea interioară a copilului, aceea nu s-a schimbat, ea este la fel de bogată, de tensionată, de conflictuală, de plină de întrebări şi de dorinţe. Dacă ne referim însă la exterior, aici s-au petrecut transformări semnificative care au constrîns interiorul să se adapteze acestora. Rapiditatea cu care s-au petrecut aceste schimbări a expus acest interior unei avalanşe de stimuli. De aici şi continua creştere a unor simptome precum tulburările de atenţie şi de concentrare ale copiilor. Este vorba în special de o creştere a stimulilor vizuali (mă refer aici la întregul spaţiu media şi/sau virtual). Stimulul vizual are un impact considerabil asupra psihicului, el putînd funcţiona ca un liant între lumea exterioară şi lumea interioară sau ca un intrus care are un efect de efracţie şi produce confuzie şi derută. A rezultat, ca o consecinţă directă, o explozie a cuvintelor folosite de copii, o căutare constantă a interacţiunii verbale cu adulţii ca o nevoie de a găsi un sens şi o semnificaţie acestei avalanşe de imagini. Mulţi părinţi sînt speriaţi de apariţia timpurie a unor discuţii şi întrebări legate de subiecte tabu pe care ei le aşteptau la „vîrsta potrivită“.

Disponibilitatea de a comunica

Ce construieşte copilul în primii ani