Sportul are o istorie tumultoasă în viață unui român. Organizat, sportul începe în clasa I, cu cele două ore de sport pe săptămână. În realitate sunt două ore de sport pe an. Nouă ni se spunea că e mai bine pentru noi să stăm în clasă să mai învățăm decât să ieșim afară la joacă. Adevăratul motiv era că învățătoarea era prea grasă ca să își permită să iasă cu treizeci de copii într-un spațiu deschis. Eu am avut și ghinion, a mea era genul de grasă care transpira și la orele de desen.
Sportul continuă în gimnaziu, tot câte două ore pe săptămână. Acum se țin orele iar profesorii nu sunt supraponderali. Problema e că, dintre toți profesorii, proful de sport e cel mai prost. Ești surprins când auzi că a făcut o facultate de sport, tu nu poți crede că un om așa prost poate termina liceul. El știe că tu știi despre el că e prost și atunci aleargă clasa până jumătate din ei își scot scutire medicală. Așa că următorul contact cu sportul îl avem în clasa a XII-a, la BAC. Atunci elevii realizează că sunt și ei un pic proști și parcă mai degrabă ar alerga decât să mai învețe încă o materie.
Următoarea nevoie de sport în viață o ai atunci când descoperi că parcă gâfâi cam mult în timpul actului sexual. Tenisul, înotul, baschetul și fotbalul se practică la cel mai submediocru nivel posibil, așa de slab încât începe să ți se pară sexul bun. Mai sunt și cei care merg cu băieții marțea la fotbal și aleargă de parcă își regretă viețile alese. Nu mai bine mă duceam eu la Barcelona în loc să mă fac broker de asigurări? Unii dintre ei renunță complet la sex ca să se poată concentra mai bine marțea.
Mai este și sala, pentru cei care au luat bătaie când erau mici. Românul e superficial, știe că dacă ești mare și poliția trebuie să-ți vorbească mai frumos. Așa că te ții de fiare să te faci mare, asta până când afli de la unul mare de la sală că mai bine e să te ții de s
