Tropicele se îndepărtează cu tot mai mare viteză. Au fost mereu departe, acum au ajuns la distanţă considerabilă – la cei aproximativ 13 000 de kilometri care separă Bucureştiul de Brasília.

La prima vedere, despărţirea de o ţară pare a fi mai simplă decît despărţirea de o persoană: într-o anumită zi, la o anumită oră, laşi în urmă locul unde ai trăit o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp, nutrind vag speranţa că ai putea cîndva reveni acolo; avionul decolează, închizi ochii, peste cîteva ore te afli în altă lume. Despărţirea de o fiinţă umană (prilejuită întotdeauna de o împrejurare neplăcută – ceartă, plecare în altă ţară, obligaţie socială, decizie reciprocă de separare) capătă proporţii de eveniment, mai ales în virtutea bogatei literaturi scrise pe temă. E o traumă interioară greu de suportat.

De fapt ne iluzionăm, pentru că lucrurile stau exact pe dos. Despărţindu-te de o ţară te desparţi de un număr uriaş de persoane, nelimitat, infinit. La despărţirea de o ţară se petrece un număr incalculabil de despărţiri.

Cîndva, unul sau doi dintre prietenii de care te-ai legat îţi va răsări, poate, din nou în cale, iar traseele voastre se vor întretăia pentru cîteva zile, pentru cîteva ore într-un loc sau altul: revedere mai degrabă melancolică. În noul context, veţi fi doi străini. Oricîte reîntîlniri întîmplătoare ar avea loc, ele nu pot reprezenta Reîntîlnirea cu majusculă; cele o mie de figuri (reale, întrezărite, imaginare) ce îţi acompaniau prietenul nu vor mai putea fi niciodată reunite. Despărţirea sparge un glob de cristal în sute de fragmente; magic, transparent şi viu colorat, globul se formează o singură dată şi doar pentru un singur om.

La despărţirea de o ţară (de un oraş, de un anumit mediu) în care ai trăit, stricta geografie nu prea contează: e totuna dacă pleci dintr-o ţară vecină cu România sau dintr-una aflată