Oameni, locuri şi întâmplări din vremuri de demult îmi vin în minte ori de câte ori brumele argintii, ploile nesfârşite şi ceţurile răsfirate pun stăpânire peste lume. Şi asta se întâmplă mai ales în noiembrie, cea mai tulburătoare lună a toamnei, aceea în care, dacă eşti atent, mai poţi să vezi la tot pasul ultimele zvâcniri ale vieţii de vară, dar şi semnele liniştii albe care se pregăteşte să coboare peste lume.
Aghistine cu poveşti
Toamna, parcă niciodată vremea nu ajungea ca să strângem toate de pe lângă casă şi să le pregătim pentru iarnă. Mai mereu rămânea câte ceva nefăcut, ori făcut în mare grabă, sub povara unei ploi ori a unui vânt îngheţat şi asta era mare supărare pentru Buna, care închidea ochii, îşi bătea palmele una de alta şi-şi clătina capul amărâtă: "Ioi, ioi, iştenem, că nu ne mai ajunge viaţa asta!”, o auzeam des, în zilele acelea în care parcă se lua la întrecere cu timpul, cu norii şi cu ploile, cu vântul şi cu ceaţa groasă. Cel mai greu era în noiembrie, când toamna frumoasă, aceea în culori de catifea, lăsa locul zilelor mohorâte şi cenuşii. Nici nu-ţi venea să ieşi din casă, d-apoi să mai şi trebuiască să lucrezi pe-afară! Tocmai de aceea, în fiecare an, venea de la Baia Mare unchiaşul Andriş, fratele Bunii ca să ne dea o mână de ajutor. Unchiaşul venea încărcat cu bunătăţi îndelung aşteptate: bomboane camforate, zahăr candel înşirat pe sfori, halviţă cu nuci şi alune, ulei gros, arămiu, pe care singur îl storcea la o presă uriaşă, din seminţe de dovleac. Dar cel mai tare şi mai tare mă bucuram când lăsa pe masa din bucătăria Bunii, câte un săcotei plin cu "aghistine dulci”, castane uriaşe, bune de mâncat, culese din livada lui de pe Dealul Florilor. Cât ai zice "peşte”, eram la masă, cu cuţitul pregătit pentru încrestat castanele, pe care, nici astăzi nu ştiu de ce, unchiaşul, doar el, singurul, le