Am fost, sunt şi nu am nici o şansă de a scăpa de condiţia de fan al seriei James Bond, de la Sean Connery încoace. Trecând prin umorul detaşat al lui Roger Moore sau charisma, tot britanică, a lui Pierce Brosnan, ajungând până la duritatea calculată a lui Daniel Craig, mi-am regăsit de fiecare dată condiţia de copil adolescent la vederea tuturor gadget-urilor clasice ale francizei: Austin Martin-ul cu mitraliere şi scaun ejectabil, secretara Moneypenny îndrăgostită fără speranţă, jucăriile SF furnizate de Q punctual utile în momente cheie, femeile fatale, duşmanii diabolici, imperturbabilul (a) M, pupătura exotic-relaxată din final şi hit-ul lansat pe generic. ..
Skyfall, Coordonata Skyfall mi s-a părut însă cel mai patriotic film din seria Bond, poate tocmai pentru că a fost lansat al aniversarea a 50 de ani de la Dr. No, cu Sean Connery şi Ursula Andress, din 1962. Drapelul Marii Britanii este pus de regizorul Sam Mendes să fluture în toate momentele de respiro ale filmului, inclusiv în final, deasupra acoperişurilor Londrei, dar şi pe sicriele agenţilor căzuţi sau pe bulldogul churcill-ian de porţelan, nelipsit de pe biroul lui M şi lăsat moştenire lui James Bond. Profetic. Apropo de M: Judy Dench a fost pusă să recite cu multă convingere, într-o audiere oficială şi ostilă, versuri patetic-patriotico-profetice ale victorianului poet naţional Alfred Tennyson, tot aşa cum însuşi Bond, James Bond, şi-a susţinut credinţa în Anglia chiar fiind legat pe un scaun în faţa demonicului adversar interpretat superb de Javier Bardem.
O uşoară notă de şovinism imperial anglo-saxon a fost permanent sesizabilă în filmele Bond, chiar dacă aceasta este atenuată printr-o autoironie, tot britanică. Ideea centrală care a fost şi a rămas în franciza Bond este aceea că Imperiul britanic al Majestăţii Sale, chiar dacă nu mai e ce-a fost odată, adică o mare putere colonial
