Sărăcia moştenită de Lenţica din neam, din străbuni, fusese lăsată fetelor ei moştenire ca un blestem, pe care Brînduşa se învrednicise să-l rupă, dar cu ce preţ? Preţu-i prea mare: pe cît de tare-l urăşte pe Laurian, pe-atît de greu i-ar fi să se dezică de el. Este şi ăsta un preţ, nu cu mult mai mic decît blestemul sărăciei, încercat la o adică pe propria piele şi pe care-l vede de jur împrejur la toată lumea, la surori şi la maică-sa... Îşi ajută cît poate neamurile, cît o lasă inima, fără să reuşească vreodată să le mulţumească. Sătulul nu crede flămîndului, mă rog, nu se poate achita întru totul, dar e tot atît de adevărat că flămîndul e greu de săturat, oricît l-ai îndesa. Şi ce să mai zici, fiecare cu soarta lui, o zicere pe care o freacă pînă ia foc, în afară că fiecare le ştie pe ale lui... Le ştie şi se-ntîmplă că le spune şi altora, să se uşureze, o meteahnă din care poate ieşi ce nu te aştepţi: maică-sa, uite, îi povestise Brînduşei de Robert. Păi şi înainte să apuce să-l vadă şi după aceea, drept pentru care, după ce s-a întîmplat să-l vadă, ei i s-a făcut s-o pună să se intereseze de el şi astfel a ajuns Lenţica să-l întrebe pe Miron, cînd a apărut iarăşi în Mohaci, şi Miron că cine, Diavolul? Ţi-e dor de el, dadă Lenţică? Auzi cum îi zicea, Diavolul, sau înger-îngeraş, cum şi-l aminteşte Lenţica, plămădit şi încropit parcă din vorba aia cu care îşi tot împăna poveştile, cum că femeia l-a încălecat pe dracu' şi dracu' a-ncălecat lumea şi pămîntu'...

Cînd se nimerise la maică-sa şi-l văzuse, cinci minute doar, între drumuri, cu surorile şi copiii pe picior de plecare, trebuie că deja începuse să lucreze obsesia în ea, să şi-l închipuie ca pe un multvisat şi multaşteptat, măcar că uneori presimţea ca pe o aiureală o astfel de fixaţie. Un bătrîn înalt, adus de spate, arcuit parcă de o slăbiciune extremă ce reverbera în lumina aceea smerită a ochi