Cînd eram copil şi auzeam repetiţiile făcute de fratele meu mai mare cu trupa lui, îmi doream să fiu acolo. Cînd auzeam ceva accesibil minţii mele de copil, simţeam că am ce căuta acolo. Beatles erau ok, şi Rolling Stones mergeau cumva. Cînd se ajungea însă la blues, era ca un soi de perete care mă ţinea afară. Dincolo de uşa care uneori se deschidea şi mă lăsa înăuntru, era ceva secret, ceva ascuns şi care suna trist, o tristeţe şi un ritm pe care nu le înţelegeam. Mă şi atrăgea, dar părea departe, ca o tristeţe care stă să vină, ştii că va veni, dar nu ai cum să o înţelegi. Iar muzica ei nu îmi spunea decît un soi de mesaj: „Ţine-te departe. E periculos!“. Anii au trecut şi am intrat şi în această zonă periculoasă a blues-ului. Şi mi-am dat seama că am avut un mare noroc cu oameni mai mari care ştiau destulă muzică şi puţină psihologie, încît să poată înţelege că nu-i dai unui copil blues prea devreme. Viaţa îi va da oricum pe parcurs. O vreme am ascultat blues încercînd să mă apropii de o muzică oarecum interzisă vîrstei – în gimnaziu şi liceu nu ai probleme atît de serioase încît atunci cînd un Peter Green cu un John Mayall îţi spun I Gotta Leave, I’ve got so much trouble and can’t take no more, să nu poţi cuprinde mesajul. Acel ritm de tren urnit alene şi acea oboseală grea care se întinde peste blues nu pot fi percepute decît după multe drumuri de viaţă. Începi să iubeşti un album epocal al lui Mayall precum The Blues Alone după ce, în unele dimineţi friguroase de iarnă, te-ai văzut cărînd bagaje şi ai simţit miros de drum. Şi tot ai înţeles abia bucăţi de blues. Bluesul se urneşte şi el greu. Ca viaţa. Ca orice om obosit care pleacă iarăşi la drum după ce a pierdut tot. Poate că bluesul, într-adevăr, nu ţine de cîtă cultură muzicală ai, ci doar de feeling, ori comunici cu el, ori nu. Dar cînd ajungi să comunici cu bluesul, ce te mai faci?

La drumDup