Pe vremea cînd Sebastian Lăzăroiu mai făcea sondaje de opinie, PSD-ul era pe cai atît de mari, încît Miron Mitrea exclama, dezolat de soarta opoziţiei: „N-are cine să ne bată!” Apăruse alianţa DA între PD – care pe atunci făcea parte din Internaţionala socialistă, pentru cine a uitat – şi PNL-ul unui Stolojan care stătea bine cu sănătatea, dar prost în sondajele de opinie. Doctrinarii pesedişti se întrebau cum poate funcţiona o asemenea struţo-cămilă care amesteca populist stînga cu dreapta. Soţia lui Adrian Năstase se îngrijea de viitoarea reşedinţă prezidenţială, iar Sebastian Lăzăroiu se antrena sceptic pentru sondajele din tipul campaniei electorale. PSD-ul părea de neoprit. Adrian Năstase cîştigase pariul cu Ţiriac despre cele 300 de săli de sport construite pe unde vrei şi, mai ales, pe unde nu vrei.
Patria, îşi închipuia Năstase, avea toate motivele să-i fie recunoascătoare. Intraserăm în NATO, ne pregăteam să pătrundem în UE şi, cu vreo trei excepţii, mass-media erau la picioarele lui. În loc să se ocupe de campania electorală, PSD-ul se întreba ce şampanie să cumpere pentru a-şi stropi victoria. Năstase participa iarna la vînători, echipat cu o căciulă care amintea de gusturile lui Ceauşescu, şi vara purta cămăşi proletare, cadrilate, mîneci scurte, urmînd nepreţuitele sfaturi ale experţilor.
În campanie, Lăzăroiu fabrica sondaje tot mai promiţătoare pentru alianţa DA şi pentru candidatul ei de ultimă oră la preşedinţie, Traian Băsescu, cum a şi recunoscut mai tîrziu, cu modestie. PSD a cîştigat alegerile, dar mai strîns decît se aştepta. Adrian Năstase le-a pierdut, nu chiar la mustaţă, dar pe-aproape, încît vreo cîteva săptămîni nu i-a venit să creadă. Apoi a căzut în depresie. PSD şi Năstase şi-au copt-o atunci cu mînuţele lor, cu următoarele ingrediente: aroganţă, corupţie, candidaţi dubioşi sau de-a dreptul odioşi, înfipţi sfidător pe lis