Mario Monti a îndepărtat Italia, după un an de guvernare, de pe marginea prăpastiei datoriei şi a lansat reforme anterior de neconceput, însă ţara pare sufocată de austeritate, iar alegerile legislative din 2013 ar putea să-i afecteze politica spre nemulţumirea europenilor.

Preluând puterea la 16 noiembrie, în cel mai puternic moment al furtunii financiare europene, de la Silvio Berlusconi, acuzat de subminarea credibilităţii ţării, Monti, un fost comisar pentru Concurenţă respectat, a reuşit să aducă un calm relativ.

În decursul acestui an, profesorul Monti s-a aflat pe toate fronturile pentru a împiedica Italia să se prăbuşească după Grecia şi să îi convingă pe italieni de justeţea scarificiilor lor. De asemenea, el a apropiat ţările din cadrul Grupului Euro şi a combătut ferm distanţa, adâncită de criză, între nordul şi sudul continentului.

Sub conducerea sa, Italia aproape că a încheiat programul emiterii de euroobligaţiuni pentru 2012, cu un nivel al dobânzii în scădere din vară, un semn al unei încrederi relative a pieţelor în politica sa. Temutul "spread", care ameninţă cu o creştere a nivelului ratei dobânzii între Italia şi Germania "virtuoasă", a trecut în planul doi.

Dacă a reuşit, el a făcut-o pe jumătate prin intervenţia de urgenţă asupra finanţelor publice, iar pe jumătate prin "credibilitate personală", apreciază un profesor, Gianluca Spina, preşedintele Institutului Politehnic din Milano. Această operaţiune de salvare este "principalul (său) merit", adaugă el.

Dar dincolo de acest aspect, bilanţul acestui Guvern de "tehnicieni", numit astfel pentru că nu s-a format în urma unor alegeri, este mai contestat şi chiar dezamăgitor în anumite privinţe, subliniază Spina.

Dacă reforma pensionării, aplicată încă de la început de Guvernul Monti este "foarte bună" şi a dotat Italia cu unul dintre cele mai bune sisteme din