Deşi pare a imagina succesiunea unor tablouri de epocă, nimic clişeistic istorizant în "Royal Fashion". Improvizaţia salvează prin performance, iar teatralitatea unui boom imagistic se respectă în formule de avangardă. Istoria e sinonimă artei memoriei!
Spectacolul se compune, prin analogie, într-o mimodramă cu acte ritualice, jocuri spectaculare declanşate de memoria involuntară. Cu riscul de a părea "fashionabilă", în acest spectacol marca Dan Puric, pantomima celebrului mim parodiază, cu aceeaşi imaginaţie explozivă, modelul formal al lumii, redusă la scheme simple şi la reguli impuse (o "glorificare a simulacrelor", cum ar fi spus Deleuze)...
Asemeni lui Artaud, teoreticianul avangardei teatrale a anilor '60, un spectacol "experimentează" emoţia, o intensifică, o ritualizează prin limbaj scenic. ("vom renunţa la superstiţia teatrală a textului şi a dictaturii scriitorului", era postulatul lui Antonin Artaud într-un teatru ca poezie a gesticii, un ceremonial al comunicării directe, aproape vehemente, cu publicul).
Când transpune în performance, în dans, caractere sau tipologii devenite ale imaginarului colectiv, odinioară reale (regalitatea sui-generis), spaţiul scenic se impregnează de magica nostalgie a "Vârstei de aur". Improvizaţia lui Dan Puric, regizorul, este un şoc spectacular, electrizant. Mai interesantă decât "identificarea" personajelor istorice în textura scenică (spectacolul nefiind, evident, o dramă istorică tradiţională, ca gen), ar fi receptarea dinamicii teatrului-pantomimă. Mitologia "Vârstei de aur" transpare în această percepţie empatică a regalităţii, o anume duioşie a evocării fastului regal, cu nostalgia reverberaţiilor în simbolistica subconştientului colectiv. În contrast, aversiunea faţă de brutalitatea distrugerii, decadenţa, prăbuşirea unei lumi (scena care închide spectacolul, asasinarea Romanovilor). Nu asistăm la
