Ţin minte că glasul individului contrastase, prin tărie şi intonaţia voit impertinentă, cu murmurul discret născut în "coada” la autografe: "Da’ ce-i aici, dom’le? Se dă ceva, că s-au bulucit în halul ăsta?” Era un individ înalt, răşchirat, cu mutră cabalină şi rostise întrebarea nu atât pentru interlocutorul său - un obez transpirat cu faţa nerasă, ca o lună plină -, cât spre a fi auzit de mulţime. Deşi se vedea limpede ce "se dă”, grăsanul intră în joc, răspunzând la fel de sonor: "Ei, ce se dă?...Nu vezi ce ţin în mâini? Cartea lui... Uite-l la masă”. "Ai dreptate – continuă lunganul -, stau la autografe ca la carne. Da’ ce-i dom’le cu «paleriada» asta?” "Cum ce e? Asta e!” – îi răspunse rotofeiul. Şi continuă, ceva mai potolit: " Ce zici?...Noi când vom ajunge să nu mai prididim cu semnatul?” "Doamne fereşte de aşa ceva!”- conchise fără echivoc slăbănogul şi îşi făcu loc spre standul editurii vecine.
Era în mai, prin 2003 sau 2004 şi mă aflam la târgul "Bookarest”, unde asistasem la fabula cu vulpea şi strugurii acri, jucată de doi scriitori. Pe ei, alături de alţii asemenea lor, nu peste multă vreme, aveam să îi numesc, argumentat, "bărbăţeii de elită”, pentru ca mai apoi – pe când, graţie unui abil marketing editorial şi critic, nu mai dispreţuiau mulţimea din "coada” la propriile autografe - să le găsesc un nume mult mai potrivit: "humanitrăistarii”. Dialogul lor a fost doar un pretext, căci nu despre ei voi scrie.
În iunie al aceluiaşi an aveam să îl însoţesc pe "anticălător” – cum îi plăcea să se autodefinească – în Bucovina. Librăria Mihai Eminescu devenise – prea uzitat, însă potrivit termen – neîncăpătoare, semn că, de pe cele câteva afişe lipite în grabă la intersecţii, numele Octavian Paler şi Caminante trecuseră de la om la om. Şi s-a repetat "paleriada”.
A doua zi, la Gura Humorului, ultimele autografe s-au