Se lasă sec de Dulcele toamnei! Sec de "fruptul” vieţii şi-al zilelor îndestulate, rotite săptămâni şi luni în vârtejul nunţilor şi-al nuntirilor. Se lasă sec de timpul pentru veselie şi se intră, sub cupola cea de frunză veştedă a miezului lui noiembrie, pe cărarea smerită a Postului.

Era ultima dintre zilele "dulci” de dinainte de Post şi-n satul lor dintre dealuri, cu râul ce se avânta năvalnic pe patul de pietre şi bolovani rotunzi, cuplul de tineri însurăţei petrecea până la poartă nuntaşii... Fusese ultima dintre nunţile anului, o zi cu soare cu dinţi, o noapte cu brumă şi-o dimineaţă învelită în ceaţă. Făcuseră nuntă nici mare, nici mică, atât cât să-ncapă lumea în casa lor şi-n casele cele din stânga şi din dreapta, ale megieşilor. Fusese cel mai bogat "lăsat de sec” din viaţa lor; şi cel mai neobişnuit... Alte mirese de-un leat cu ea, o ştia bine, îşi începuseră viaţa de femei măritate sub semnul unui belşug culinar. Ea va începe altfel, păşind smerit, pe cărarea Postului.

În casa care avea să-i fie, pentru o vreme – mai lungă ori mai scurtă, depindea şi de cum se vor descurca să-şi facă, într-o zi, un cămin numai al lor – femeia aceasta tânără îşi aşeza, în dulap, rochia de nuntă... (zărise câţiva stropi de noroi pe poale... ce să-i faci, ploaia se oţărâse peste sat, la ceas de noapte) şi voalul cu florile de lămâiţă. Din odaia de-alături, mama soacră o chema, cu vocea numai pe jumătate (ar fi lăsat-o să se odihnească... dar era luni, se intra în post şi trebuiau împlinite câteva lucruri). 

"Haide, fată, că trebuie să pregătim vasele de Spolocanie”... Ştia şi ea că ăsta-i obiceiul (doar de-atâtea ori şi maică-sa o chemase într-ajutor). Trebuiau strânse toate oalele, spălate, frecate cu cenuşă şi urcate-n pod. Iar acum parcă erau mai multe decât în oricare alt an!  "Parcă s-a gătit pentru o nuntă!”, îşi zise în gând şi pufni