Marea deosebire între un magician şi un trişor e că magicianul vrea să te uimească, în timp ce trişorul umblă să-ţi ia banii. În romanul ei scurt şi cuprinzător franţuzoaica Amélie Nothomb foloseşte şi trucuri de iluzionist cinstit, dar mai şi trişează*. Pe alocuri. Spune mai întîi o poveste cu cap şi coadă despre Joe, un tînăr magician al cărţilor de joc care ajunge crupier într-un cazino celebru din Las Vegas unde face o coţcărie de patru milioane de dolari în complicitate cu un belgian care dispare la timp. Judecătorul îl iartă pe Joe. Mafia nu-l plantează în beton, ca pe alţi crupieri prinşi cu fofîrlica, dar nu-l mai lasă să intre în cazinouri. Lui Joe îi rămîn cinci milioane, dolari cinstit agonisiţi în scurta lui carieră de crupier şi se apucă de spectacole de magie, stîrnind admiraţia tatălui său adoptiv de la care a învăţat meserie.

Cînd să-l clasezi pe Joe în categoria fiilor nerecunoscători care-şi fac de rîs părinţii adoptivi după ce se culcă cu mamele lor de împrumut, franţuzoaica îţi dă de înţeles că te-a trişat cu prima poveste. Lucrurile stau cu totul altfel! Joe şi-a ales în secret un alt tată adoptiv, cel care l-a trimis să înveţe trucuri cu cărţi de la magicianul naiv care l-a tratat ca pe copilul lui. (Aici romanul scîrţîie, dar franţuzoaica, inteligentă, nu insistă, încît scîrţîitul nu devine supărător.) Adoptivul de suflet, ca să zic aşa, e belgianul, pentru care Joe trişează recunoscător la cazinou, aşa cum au stabilit în ziua întîlnirii lor fatale.

Asta e adevărata lovitură pentru magician: discipolul său, în care a făcut investiţii sentimentale, închipuindu-şi că e o chestie reciprocă, l-a folosit şi l-a abandonat. Fără păreri de rău şi fără resentimente oedipiene. Ca pe un simplu obiect de recuzită. Un truc a cărui metafizică maestrul nu e în stare să-o priceapă, oricît se străduieşte. E adevărat că nici romanciera nu-l ajută