Legislația fiscală între dorință și realitate – Episodul 6

Motto:

”Vreme trece, vreme vine,

Toate-s vechi și nouă toate.”

Urmăresc cu coada ochiului elucubrațiile de productie noiembrie 2012 care ne sunt servite de politicienii de toate culorile spectrului politic drept programe economice. Citesc dezgustat și mă minunez de atâta lipsă de imaginație: aceleași vorbe poleite dar goale de conținut, aceeași înversunare, aceleași sute (chiar mii!) de kilometri de autostradă care vor răsări aici ca prin minune, același salariu minim care crește ca voinicul din poveste și câte altele…

Mai nou însă, ca să intrăm subiect, ni se propun măsuri fiscale care mai de care mai apetisante: revenirea la un TVA de 19%, reduceri de cote la asigurările sociale, reducerea cotei unice la 12%,  cotă progresivă de la 8% la 16%, etc, etc, etc.

Nimeni nu ridică însă din păcate problema reformei în administrația fiscală, un element de o importanță vitală în România acestor ani. Așa cum spuneam în articolul anterior publicat aici, nimeni nu este interesat de acest proces. Sau  poate că politicienii noștri nu consideră o idee bună să vorbească acum despre acesta, întrucât bugetarii ce se simt amenințați de o astfel de schimbare ar putea vota ”greșit”.

Așadar, ce ar trebui să își propună o reformă a administrației fiscale pentru a-și atinge scopul dorit de toată lumea, creșterea încasărilor la bugetul de stat și reducerea semnificativă a evaziunii?

În opinia mea, operațiunea ar trebui să vizeze trei direcții majore:

-       Aspectul organizațional: ”aerisirea” aparatului birocratic prin reducerea numărului de instituții și a încrengăturilor sale teritoriale;

-       Infrastructura IT: implementarea unui sistem informatic integrat pentru toate administrațiile financiare, cu posibilitatea de conectare și comunicare în timp real, ușo