Alături de Nietzsche, Baudelaire este autorul cel mai citat de B. Fundoianu de-a lungul activităţii sale publicistice desfăşurate în România, între 1919 şi 1923. Alte nume la care tânărul, aflat în plină afirmare, face apel cu predilecţie sunt (în ordinea frecvenţei): Platon, André Gide, Mallarmé, Remy de Gourmont, Goethe, Flaubert, Voltaire, Renan, Eminescu, Théophile Gautier, Jules de Gaultier, Henrik Ibsen.
Dar Baudelaire reprezintă pentru Fundoianu mai mult decât o referinţă bibliografică obsesivă: un model recunoscut, asumat, singurul de altfel, pe care îl recunoaşte în mod direct. El scrie despre Ediţiile lui Baudelaire1 ca „un cititor care şi-a construit pe fileleFlorilor răuluistructura sufletului, lirică...“ şi oricine cunoaşte poezia lui românească nu va putea decât să confirme această confesiune.
Este interesant să remarcăm faptul că, trecând în revistă numeroasele ediţii apărute în Franţa cu prilejul semicentenarului morţii lui Baudelaire, Fundoianu îşi exprimă nostalgia pentru ediţia („clasică pentru noi“) Calmann-Lévy, care conţinea prefaţa lui Gautier, în vreme ce editorii ulteriori au renunţat la ea. Regretul său îşi are originea într-un detaliu preţios de ordin biografic: „Fatalitatea tranziţiilor sufleteşti şi reacţiunea celor literare ne-au dus de la Gautier la Baudelaire“2. Cu alte cuvinte, Gautier, din care tânărul nostru citise nu numai poeziile, dar şi prefaţa la Mademoiselle de Maupin („în care am învăţat textul de libertate al artei“), ca şi Les Grotesques („cartea de reabilitare sentimentală a lui Villon, a lui Théophile de Viau şi a atâtor“), Gautier, „creator de valori critice“, a fost „adorabilul“ intercesor al lui Fundoianu pentru Baudelaire. „Prefaţa lui Gautier: ciubucul în care aveam să fumăm haşişul lui Baudelaire“3, spune el.
Într-un alt articol închinat lui Baude
