un dialog cu dna Marina Krilovici, despre libertatea de a fi artist într-o ţară oprimată şi despre nevoia de evadare
- Sunt câţiva ani de când soprana Marina Krilovici nu a mai cântat pe scena românească... V-aţi întors în această toamnă în România. Aş îndrăzni să vă întreb care este contextul în care publicul bucureştean v-a putut auzi din nou?
- Nu sunt câţiva ani, sunt foarte, foarte mulţi ani de când nu am mai urcat pe scena Operei Române, unde mi-am început cariera. Contextul a fost că, pe 11 iunie, am împlinit vârsta de 70 de ani, o vârstă respectabilă, pe care cred că o port cu mândrie. (…) Am sărbătorit-o întâi în Grecia, tot cântând. (...) Şi, pentru că nu uit România, pentru că aici m-am născut, aici am făcut şcoala, aici am făcut studiile, mi-am adus aminte de prima tinereţe şi mi-am dorit foarte mult să sărbătoresc... ultima tinereţe şi în România.
- Aş vresa să subliniez că aveţi peste o jumătate de secol de experienţă muzicală şi că ea a început, cum aţi spus şi dumneavoastră, în România, sub auspiciile concursului George Enescu.
- Da. Eu am câştigat la concursul din 1964, am luat premiul I. Bineînţeles că asta a fost o primă trambulină naţională, dar pe urmă au urmat alte trei concursuri internaţionale, unde, câştigând şi acolo primul premiu şi medalia de aur, am fost solicitată de impresari, de teatre, şi aşa mi-am putut începe o carieră internaţională.
- Să creionăm portretul uneia dintre primele dumneavostră profesoare de canto, doamna Lidia Vrăbiescu-Vaţianu.
- Dânsa a fost un om extraordinar, care studiase la Viena. Am avut norocul să mă iniţieze în arta cântului. Eu nu am intrat doi ani la Conservator din cauza originii mele sociale nesănătoase. Ea a continuat să mă încurajeze. I-a spus mamei că am o voce excepţională şi că trebuie să continui, şi asta am şi făcut. După doi ani de
