Un singur lucru bun tot s-a intamplat in toata nebunia generata de transformarea bugetului european in subiect de campanie electorala interna. Au avut si romanii ocazia sa inteleaga ceva mai mult din acest subiect, complet strain pana acum, in pofida importantei sale capitale.
Dincolo de asta, a fost, de fapt, mult zgomot pentru nimic. Mult zgomot electoral. Pe fond, dupa cum am avut ocazia sa ne convingem ascultandu-i si pe presedinte, si pe premier, viziunile celor doi nu sunt fundamental diferite.
Si unul, si celalalt sunt nemultumiti de reducerea bugetului pentru Romania si nici nu cred ca exista vreun politican roman, oricat de inepta este in general aceasta categorie, care sa fie multumit de asa ceva. Diferenta fundamentala este de reactie la aceasta nemultumire.
Premierul vantura veto-ul ca pe sabia lui Stefan cel Mare, cu care, insa, odata ajuns la Bruxelles, n-ar fi reusit decat sa-si reteze propriul cap. Chiar asa, mi-as fi dorit, intr-un fel, sa-l vad pe Victor Ponta la Bruxelles infigandu-se in picioare in fata liderilor europeni, nu doar a d-nei Merkel, vechea sa prietena, ci si a domnilor Rompuy si Cameron, si anuntandu-i, in loc de salut, ca el e cel cu veto. Asa, si?
Oricum probabilitatea ca la acest consiliu sa se obtina un acord, fara de care nu se ajunge niciodata la vot tocmai pentru a nu avea vreun veto, este minima, daca nu chiar nula.
Nu trebuie sa fii un geniu al polticii externe ca sa stii ca acest consiliu va fi unul al negocierilor, intre cei care vor taieri mai mari, precum Marea Britanie, si cei care nu accepta nicio taiere, precum Franta si Polonia. Asa ca Victor Ponta ar fi ramas cu veto-ul in cuget si simtiri, dar ma intreb si eu cine si ce ar mai fi negociat cu el.
De partea cealalta, Traian Basescu are o abordare mai rationala: nu ne convine planul lui Herman von
