Decizia de miercuri a Curţii Constituţionale prin care se constată existenţa unui conflict juridic între  puterea judecătorească şi Parlament, subliniindu-se obligaţia Camerelor de a a aplica sentinţele  judecătoreşti, are o semnificaţie cu atât mai importantă cu cât ea se plasează pe fundalul ultimelor declaraţii ale primului-ministru referitoare la eventuala modificare a  prerogativelor Curţii  Constituţionale.  Viziunea  premierului, aceea de a acorda Parlamentului  posibilitatea de a invalida deciziile Curţii, nu ar însemna doar regresul la nivelul anului 1991, istoric vorbind, ci şi  încununarea procesului de limitare a sferei de acţiune a instituţiilor ce protejează în România domnia legii.

Hotărârea de astăzi a Curţii reafirmă, în pofida vocilor politice şi mediatice din ce în ce mai agresive,  axioma pe care se fondează democraţia contemporană- deasupra reprezentanţilor naţiunii se află constituţia . Suveranitatea camerelor nu poate însemna, sub nici o formă, subminarea poziţiei pe care o deţin  celelalte ramuri ale guvernământului. Votul dat de Senat, ce  ignora sentinţa definitivă şi irevocabilă, poate fi privit ca expresia patologiei politice ce a dominat România în ultimele luni.

Lectura pe care  o dă gestului Senatului Curtea Constituţională, cu unanimitate de voturi, restabileşte echilibrul grav afectat de  succesivele eforturi ale majorităţii parlamentare social- liberale.  Oricât de fragile, garanţiile ce protejează statului de drept în patria noastră există încă , iar reacţiile lor sunt de natură sa   genereze o speranţă lucidă în viitorul  nostru  european . Ostilitatea faţă de Curtea Constituţională sau de CSM nu este un accident-  eliminarea acestor obstacole poate permite, în contextul mai  larg al  subminării independenţei magistraturii, generalizarea stării de arbitrariu ce  favorizează privilegiile, impunităţile şi corupţia. Împ