Mai ţineţi minte cum stătea Doar o vorbă săţ-i mai spun cu măsuţa şi catastiful la Universitate, să adune semnături pentru candidatura lui la parlament? Se buluceau bucureştenii la coadă, să-şi pună CNP-ul şi semnătura în catastif, ca să-l vadă senator pe Pruteanu. Articole de susţinere în presă. Intelectuali chitiţi, la televizor. Voci disperate, la radio: Stîlpul democraţiei! Sabia adevărului! Ultima şansă a societăţii civile! Păreau mulţi, dar după cîteva zile Pruteanu, deznodat de şederea pe scaun în spatele măsuţei democraţiei, s-a înscris în PNŢCD, că altfel n-ajungea în Senat decît în vizită.
Cînd a candidat doctorul Oprescu pentru primărie avea o liotă de strîngători ai semnăturilor de adeziune. L-au susţinut şi foşti pacienţi în viaţă, şi morţi reanimaţi, şi alegători care habar n-aveau că au ajuns pe listele lui.
Sistemul e ticluit de partide, pentru binele lor, nu pentru încurajarea candidaturilor independente. Imaginaţi-vă ce-ar însemna cîte 15-20 de independenţi pe bune în fiecare Cameră. Personalităţi, nu candidaţi cu teşcherea. Ăştia ar arbitra ce legi trec şi care nu trec. Nici o majoritate nu s-ar putea face fără sprijinul lor. Şi de frica lor nici o majoritate n-ar mai zice opoziţiei „Ciocu mic!”
Ştiind cum e cu independenţa, dar nevrînd să renunţe la ideile lui, Pruteanu, colţos, a trecut de la ţărănişti la pedeserişti. A ajuns şi în partidul lui CVTudor, chestie cu care i-a dezamăgit pe mulţi, apoi a ajuns pe-afară. A intrat cu ceva bani în politică – ce cîştiga de la facultate şi de la tv, cu emisiunea lui. A ieşit tot în nădejdea salariului şi cu o nemeritată reputaţie de traseist. Pruteanu aştepta de la partidele în care intra să facă ce zicea el. Se alegea cu promisiunea asta, apoi partidele voiau să pună şaua pe el. A murit independent, dar în afara parlamentului. A lăsat-o săracă pe soţia lui, Nina. Cei care-şi mai amint