Să fi apărut la o editură de mai mică anvengură, romanul Emoţia de Mirela Stănciulescu ar fi trecut neobservat, cel mai probabil. Nebăgate în seamă trec foarte multe cărţi bune publicate la edituri mici, darămite unele proaste. Emoţia a ieşit, însă, pe piaţă, cu girul uneia dintre cele mai puternice edituri din România, anume Humanitas, şi a fost apoi inclus de un juriu format din critici literari de prestigiu în lista scurtă a nominalizărilor la Premiul „Augustin Frăţilă“, foarte mediatizat la rîndul lui. Mai mult, acelaşi roman a cîştigat Premiul Publicului şi, odată cu el, şi mai multă vizibilitate. Faptul că o carte ajunge să se vadă şi cîştigă un dublu capital de încredere şi de la critici, şi de la cititori ar trebui să fie un motiv de entuziasm într-o lume în care cărţile, în special, şi orice proiect constructiv, în general, cad, de regulă, într-un soi de gaură neagră din care nu se generează nici o reacţie. Că aceste reuşite, rare, cum spuneam, le-a întrunit tocmai acest roman mi se pare însă un caz alarmant. Conglomerat de clişee Povestea împachetată în Emoţia poate fi redusă la următoarea schemă: Clara Martin, o adolescentă care în 1975 are 17 ani şi multe fantasme despre viitorul ei ca scriitoare de succes, trăieşte prima ei ruptură amoroasă şi implicit primul contact cu realitatea. E dureros, cu atît mai dureros pentru o fire care şi-a făcut un adevărat program de viaţă din a ocoli realitatea şi de a plonja, compensatoriu şi trufaş (da, trufaş, se crede foarte specială pentru că face asta), într-o lume a fantasmelor. Are conversaţii imaginare cu un personaj inventat, Edo, în jurul căruia ar vrea să construiască un roman (dar nu prea ştie ce să scrie în el), priveşte cerul şi vede inorogi ascunşi în forma norilor şi, de atîtea vise şi fantasme eterice, se împiedică de lucruri prin casă, sparge ceşti, se prăbuşeşte, emoţionată, la picioarele lui E