Alegerile au trecut în America şi poporul şi-a pronunţat verdictul; sau, mai bine zis, de undeva din negura istoriei, reprezentanţii săi de acum două sute de ani au decis. Căci votul popular a fost împărţit între cei care vor să urmeze principiile conservatoare ale republicanilor dintotdeauna şi democraţii noului secol, care preferă social-democraţia de tip european. Sistemul electoral al părinţilor fondatori – care acordă un număr specific de mandate fiecărui stat al Uniunii – a decis însă net în favoarea preşedintelui Obama. Dincolo de această ciudăţenie (sau poate mai degrabă anacronism electoral?) se ascunde totuşi o întrebare cu tîlc: cum se face că de astă dată cîteva dintre criteriile care păreau a fi incontestabile nu au funcţionat? Se spunea, spre exemplu, că nici un preşedinte care ajunge la urne cu un procentaj al şomajului de peste 7% nu poate fi reales (precedentul istoric pare a se extinde pînă la anii de după cel de-Al Doilea Război Mondial); de asemenea, americanii fiind pragmatici şi realişti (down to earth, spun ei), vor judeca administraţia care se voia realeasă, în funcţie de performanţa ei. Or, preşedintele care a promis să reducă deficitul bugetar la jumătate l-a dublat în cei patru ani de guvernare. Ritmul de dezvoltare economică a fost minuscul şi s-a diminuat, se pare, de la an la an. Ş.a.m.d. Marele succes, legea asigurării medicale obligatorii (the Obama care) este foarte complicată şi nu e deloc sigur că se va dovedi viabilă din punct de vedere economic (doar în 2014 va demara în plenitudinea ei şi de-abia atunci îi va înţelege publicul detaliile). Iar în ceea ce priveşte politica externă, evenimentele din Orientul Mijlociu (deocamdată) nu par a indica un succes al drumului ales de noua administraţie democrată. De ce nu a prevalat faimosul common sense american? Au fost invocate diverse explicaţii, de la schimbarea compoziţiei electo