În generaţia ’80 există doar trei scriitori care au regîndit proza la nivel european, dintr-o perspectivă nouă, radicală, atît structura ei, cît şi funcţiile şi mecanismele ei de producere, relaţia cu cititorii etc.: Gheorghe Iova, Mircea Nedelciu şi Gheorghe Crăciun, din gruparea autointitulată „Noii“, de la începutul anilor ’70. Ultimii doi au murit, fără „urmaşi“. Cu excepţia lui Sorin Stoica (mort şi el, de tînăr), în cazul lui Nedelciu şi al lui Bogdan Ghiu, fals, în fond, continuator al lui Iova, ei nu au avut şi nu au (deocamdată) nici un discipol. (Din păcate, cel de-al patrulea, Gheorghe Ene, a eşuat: scrierile sale au prea puţin de-a face cu proiectul de revoluţionare a literaturii). Demersul lor nu a fost – cel mai adesea – înţeles pînă la capăt; oricum, experimentele lor, direcţiile descrise de ei nu au fost urmate. Opera lor nu a fost „metabolizată“ de literatura română, care a preferat modele mai puţin radicale, mai puţin sofisticate şi noi, oricum mai prestigioase, deoarece erau străine. „Complexele literaturii române“, vorba lui Mircea Martin, au funcţionat impecabil şi de data aceasta. Deşi sau, poate, tocmai pentru ca cei trei se situează, ca radicalitate a abordării cu înţelegere a lumii şi literaturii de azi, ca originalitate a soluţiilor, la nivelul unui Thomas Pynchon sau Georges Perec. Ceea ce nu se poate spune despre nici unul dintre ceilalţi prozatori români din ultimii 50 de ani. (Poate, cu cîteva excepţii: Radu Petrescu, M.H. Simionescu, Livius Ciocârlie). Valoarea estetică a operei celor trei – Crăciun, Nedelciu, Iova – este o altă poveste, despre care nu voi vorbi acum. Cum nu e nici cadrul, nici cazul pentru o discuţie mai amplă, referitoare la gruparea „Noii“, mă voi opri doar la demersul teoretic şi la proza lui Gheorghe Crăciun.
Pentru a putea înţelege atît esenţa, cît şi evoluţia gîndirii şi creaţiei lui Gheorghe Crăciu