Pe primul povestitor l-am întâlnit într-un fund de pârâu. M-am ţinut scai de el luându-i urma, drept care s-a înduplecat să-mi povestească. Nu cred că trecea cu mult peste vreo 250 de kilograme, avea blana deasă, de un cafeniu-auriu şi, în ciuda peticelor de zăpadă, umbla desculţ, dovadă că era tânăr şi în putere. Mi-a explicat însă că nu mai are nici un viitor în pădurea aceea şi că, în curând, va trebui să se facă fie tâlhar, fie gunoier. Uitasem: povestitorul cu pricina fusese un urs. Acum să nu îmi spună nimeni că urşii nu vorbesc. O fac în felul lor şi trebuie doar auziţi, căci rostesc adevărul într-o limbă unică: a fiarelor, a arborilor, a apelor şi a firului de iarbă. Ba chiar şi peştii, cât par ei de muţi, comunică în pomenita limbă.
Chiar de va părea unora semn de trufie, am pretenţia că, după zeci de ani de umblet prin păduri, am început să înţeleg limba asta. Sunt încă un debutant şi tare mă tem că aşa voi rămâne toată viaţa, însă e mai mult decât nimic. Nu cred să fie nicio vrăjitorie în dobândirea acestei stranii abilităţi – pe care pragmaticii o consideră un adevărat handicap -, întrucât la mijloc este numai o chestiune de atenţie. Cam cum explica Sri Aurobindo: “Miracolul este faptul că şi divinul este natural, dar noi nu suntem atenţi”.
Ursul fusese rănit de două ori în războiul dus de umanitate cu natura şi de aceea l-am întrebat dacă este vreo diferenţă între glonţul tras de un braconier sărac şi cel scuipat de arma unui vânător avut. Spre surpriderea mea, am aflat că cei doi plumbi dor la fel. Auzindu-ne, au intrat în vorbă şi câţiva molizi doborâţi – arborii mor încet şi au multă vreme să îşi rostească testamentul – şi mi-au spus că nici ei nu au simţit vreo diferenţă între drujba hoţului cu căruţă şi cea a jefuitorului legal, dotat cu TAF, remorcă articulată şi gater. Altcumva spus, cu hârtii sau nu, moartea lor era aceeaşi.