Sosirea la Caragiale la Bucureşti, pentru propria-i înmormântare, e demnă de una dintre comediile lui. Dacă n-ar fi fost atât de tragic totul, aveai toate motivele să râzi în hohote. Încurcăturile ce s-au ivit pe drum, de la plecarea de la Berlin a trenului cu trupul său neînsufleţit, la începutul lui noiembrie 1912, până la gararea acestuia în Bucureşti, par să fie un şir de gaguri dintr-una dintre piesele lui. Iată cum istoriseşte un jurnalist al ziarului “Universul” (în ediţia de luni, 19 noiembrie 1912) ce s-a întâmplat: “Rămăşiţele pământeşti ale marelui scriitor Caragiale au sosit ieri (17 noiembrie stil vechi; în presa epocii, de obicei “azi” e “ieri” şi “ieri” e “alaltăieri” – n.n.), pe neaşteptate, într-un vagon special, în Gara de Nord. Nimeni n-a venit întru întâmpinarea corpului ilustrului scriitor, nici chiar familia, deoarece nimeni nu fusese anunţat. (...) La orele 11 jumătate, şeful Gării de Nord a fost intrigat de un vagon de marfă, sigilat, pe care se afla numele oraşului Breslau din Germania. Vagonul nu avea nici un fract şi nici nu putea cineva să-şi închipuie că e un vagon mortuar, deoarece nu avea nici o cruce pe el, cum se obicinueşte. Şeful trenului, întrebat ce e cu vagonul, a spus că l-a luat de la Predeal şi că nu ştie nimic mai mult. Telefonându-se la Predeal, de-abia atunci s-a aflat totul. S-a răspuns de la Predeal că vagonul conţine corpul lui Caragiale şi că fractul s-a pierdut. Cercetându-se, s-a aflat că vagonul rătăceşte de două săptămâni pe liniile germane şi austriece. S-a anunţat rudele lui Caragiale şi a sosit la gară d, Zlatro, o rudă apropiată”. (În paranteză fie spus, un dramaturg bun ar scoate o piesă grozavă speculând pe seama acestei întâmplări...)
Aducerea lui Caragiale la Bucureşti, pentru a fi înmormântat, cu onoruri militare, la Cimitirul Bellu, pornise din iniţiativa ministrului de interne Take Ionescu (cel