În timp ce Victor Ponta şi Traian Băsescu au o nouă dispută despre reprezentarea şi mesajele României în plan european, prea puţini observă că bătălia pentru 45 sau 47 de miliarde de euro alocate României este una fără sens din moment ce, cu un an înainte de expirarea actualului exerciţiu financiar, rata noastră de absorbţie abia bate spre 2 miliarde euro. Ironia este că această discuţie se desfăşoară peste o Românie cu fondurile suspendate nu numai din incompetenţa generată de politizarea cruntă a unor poziţii cheie din sistemul de management al fondurilor europene, mai ales la nivel central, cu oameni fără prea multă pregătire, dar cu mult tupeu şi carnet de partid în buzunar, precum şi din furturi grobiene de bani. Iar aceste probleme concrete, palpabile, nu par să preocupe pe nimeni nici la Palatul Cotroceni nici la palatul Victoria, ba mai mult, au toate şansele să fie replicate şi din 2014 încolo.

Dacă tot s-a dorit un Preşedinte implicat, jucător - după cum îi place să-şi spună -Traian Băsescu ar fi rămas cu adevărat în istorie dacă reuşea să colaboreze cu mediul politic, mediul academic şi, în ultimă instanţă, dacă reuşea să obţină nu numai vot politic pentru sine în diferite alegeri, ci şi sprijin popular autentic pentru mari proiecte de dezvoltare ce-ar fi particularizat modernizarea România în cadrul familiei europene. Recentele idei cum ar fi să punem partidele în competiţie de soluţii despre, de fapt, cum să facem să păcălim în continuare Comisia Europeană că ne pricepem la gestionat banii europeni, mi se par neinspirate. Soarta noastră financiară în UE nu are nicio legătură cu o soluţie sau alta a unui partid politic, ci cu un minim consens naţional despre un pachet de proiecte de anvergură pentru dezvoltarea României, fiecare cu o componentă şi de mediu, şi socială dar şi economică. Cine ar fi în stare să canalizeze gândirea şi sprijinul popu