Apariţia ultimului roman al lui Nicole Krauss, Marea casă, a suscitat reacţii vii, cum şi era de aşteptat de la o carte care atinge puncte nevralgice de pe harta politică a lumii, dar şi de la o autoare de bestseller, soţie a unui alt prozator american care a făcut vîlvă în ultimii ani cu operele sale de ficţiune – şi, mai nou, cu cartea dedicată curentului vegan sau cu volumul-experiment Tree of Codes – Jonathan Safran Foer. Scriind, vreme de aproape zece ani, exclusiv versuri, Nicole Krauss publică în 2002 un prim roman, Un bărbat intră în cameră (Humanitas Fiction, 2011), dar consacrarea i-o aduce, trei ani mai tîrziu, bestsellerul Istoria iubirii (Humanitas Fiction, 2007), prin care, remarca Susan Sontag, Krauss îşi făcea „o intrare cu drepturi depline în lumea literelor americane“.
Aducîndu-i un beneficiu de imagine (romanul a fost tradus în peste treizeci de limbi, impunînd-o ca wunderkind al literaturii americane, la fel cum se întîmplase, cîţiva ani mai devreme, cu Jonathan Safran Foer), Istoria iubirii creează totodată un precedent în cariera sa de scriitoare, despre care Nicole Krauss vorbeşte cu aceeaşi francheţe cu care îşi afirmă scepticismul faţă de elogiile cronicarilor, care, spune ea, dispar în cele din urmă, ca şi criticile, lăsîndu-l pe autor faţă în faţă cu propria sa ambiţie. Şi în mărturisirile despre experienţa dificilă a maternităţii, despre golul interior pe care aceasta îl lasă în urmă, făcînd experienţa scrisului cu atît mai dificilă, regăsim aceeaşi sinceritate care transpare şi din cărţile sale şi care a ajutat-o să-şi cucerească şi să-şi menţină un public al ei. Unul considerabil, în ciuda faptului că Marea casă e un roman mai complex, cu strategii narative mai complicate decît celelalte cărţi ale sale şi cu un subiect spinos, legat de modul în care evenimentele tragice ale istoriei se repercutează la nivel individual,
