Indianistul Florinel Agafiţei ne invită într-o călătorie iniţiatică.

Lipsit de bibliotecile ilustrului său magistru Mircea Eliade, cercetătorul vrâncean încearcă să compenseze minusurile unui destin trăit într-un oraş mort din punct de vedere intelectual printr-o muncă benedictină, încercând să exploreze lumi şi universuri dintr-o altă dimensiune. Balansând între Eliade şi Ioan-Petru Culianu, uneori cu accente de Umberto Ecco, Florinel Agafiţei scrie în Focşani o proză care ne dă impresia că îşi petrece timpul între ashram-uri himalayene şi Biblioteci din Paris sau Chicago. Nu ţi-ai putea imagina cele mai recente proze „Curierul” (Focşani, 2011) şi „Vila Tandresse” (Focşani, 2012) a fi operele unui scriitor care face naveta cu microbuzul la şcoala din Goleşti, în timp ce o liotă de profesori cu cv îndoielnic tronează şefi de catedre prin Colegiile şi Liceele din Focşani. Şi totuşi, aşa cum Radu Tudoran a descris în romanul „Toate pânzele sus!”̀ fabuloasa aventură a corăbiei „Penelopa”, deşi nu fusese niciodată pe mare, Florinel Agafiţei reuşeşte să elaboreze o literatură într-un cadru deloc propice experienţelor iniţiatice sau evadărilor într-o altă dimensiune. „Vila Trandresse” nu este o carte de povestit, cu intrigă clasică, personaje principale, secundare, naraţiune etc şamd. Departe de acest şablon care dă sau nu valoare unei lucrări, în „Vila Tandresse” timpul are valoare proustiană, dar lumile se întrepătrund, încât la un moment dat experienţa extrasenzorială a personajului care-şi petrecea vara într-o cameră cu vedere la mare în „Vila Tandresse”, nr. 60 devine propria noastră experienţă, simţindu-ne deodată ascultându-l pe Moş Pavel şi ieşirea sa din lumea timpului mecanicii clasice. Nu ştim dacă Florinel Agafiţei a întâlnit-o pe Nerisa pescarului Pavel sau dacă este vorba până la urmă de o sirenă. Credem însă că „Vila Tandresse” este încă o treaptă spiri