Şofatul combină două nevoi esențiale pentru mine, treaba și statul degeaba. Deplasarea face condusul să fie o activitate productivă, iar statul jos o face sedentară. Dacă mai adaugi peisajele care sunt în continuă schimbare și românismele țării, poți spune că ești acasă în fotoliu și că te uiți la National Geographic. E bine cu autostrăzi, dar dacă mergi mult pe ele sunt oribil de plictisitoare. Pe drumurile naționale ai ce vedea, e ca diferența dintre metrou și autobuz. Metroul e mult mai convenabil, dar te și împinge mai repede spre suicid.
Ultima ieșire din oraș m-a dus în nordul Moldovei. Drumul Bistrița – Vatra Dornei – Gura Humorului e excelent. Proaspăt asfaltat, cu serpentine de toate dimensiunile și aglomerat ca la un meci din campionatul național de rugby. Am trăit aceeași senzație de bucurie ca la nouă ani când descoperi bicicleta. Am prins o zi însorită, dar, din când în când, se lăsa ceața parcă dinadins ca să facă și mai palpitantă curba din față. Oameni pe marginea drumului dacă erau nu i-am văzut, radare sigur nu au fost.
În schimb, Tg. Mureș – Bistrița e oribil. Se lucrează: un kilometru asfaltat, doi săpați, altul făcut doar pe o bandă. Iar indicatoarele de drum în lucru erau la fel de neactualizate ca Stela Popescu. Asemănător ideii cu arbitrii străini, o necesitate ar fi șefii de șantier străini. Orice studii ai avea, dacă ești român n-ar trebui să ai voie să fii vreodată șef de șantier. Eu zic că auto-discriminarea ajută o nație să se repare.
De întors, m-am întors pe faimosul drum al Moldovei, faimos de la toate știrile cu accidente. Din țara noastră, moldovenii sunt, cu siguranță, cei mai vitezomani șoferi. Ei sunt tot timpul grăbiți să ajungă nicăieri. Amuzant om a fost cel care a proiectat, de la București până puțin după Roman, aproape 400 km cu câte o bandă jumătate pe sens. Ideal spațiu ca un vitezoman și un șofer timor
