Ca o ironie, soarele se pare că va lumina ca primăvara o Zi Naţională în care speranţele au îngheţat a iarnă. Precedată de văicăreli oficiale despre banii care nu se găseau pentru parada militară. Pierdută în hărmălaia electorală. .

Prilej de "striptiz" protestatar la o recepţie simandicoasă, de absenţe bosumflate şi de aşteptare înfrigurată cum că unii îşi vor da în petic în umbra Arcului de Triumf. În 2012, Ziua Naţională nu mai este diva (în sensul real şi valoros al etichetei) care se scaldă în luminile rampei, ci un element de decor pe care reflectoarele pică doar într-un târziu.

Pradă inevitabilă consumerismului, Ziua Naţională este a cazanului de fasole cu cârnaţi, mai rar a sărmăluţelor şi sigur a "tăriilor" care vor fi împărţite în păhărele de plastic. În plus, anul acesta s-a făcut comerţ intens cu Tricolorul. Un alt fel de comerţ a fost cel cu emoţiile şi poveştile. Mai intens şi foarte la vedere, că, oricum, de emoţii şi poveşti ne ţinem tot anul. Este o adevărată industrie care, în funcţie de cum tresar conjunctura economică şi interesul politic, fie duduie, fie tuşeşte.

Dincolo de această desfăşurare formalistă, de celebrare a istoriei şi simbolurilor, sunt cei care privesc spectacolul cu aparentă detaşare. Care nu se înghesuie la fasole, la păhărele, la steguleţe. Sunt cei care îşi pun discret Tricolorul în balcoane sau la porţi, nu pentru că le spune preşedintele. Şi când nu îl arborează acolo, îl ţin, la fel de discret, pe un raft unde nu se prăfuieşte, lângă alte lucruri care le sunt dragi. Care nu se ruşinează cu paşaportul românesc. Care refuză să înghită nesfârşitele gargare politice despre România ale şefului de partid "X", ale premierului "Y", ale doamnei "Z".

Nu sunt nici pribegi, nici exilaţi, nici plecaţi în războaie. Sunt mulţi şi sunt oameni obişnuiţi. Care tresar când ascultă Imnul, salută Tricolorul, urmăresc