Cu masa asta am pornit în viaţă şi am pus toată munca noastră pe ea. Ai observat, nu-i aşa?, Teodora şi-a găsit singură locul în bucătărie. Se saltă în mâini, se răsuceşte şi se aşează cu fundul pe blatul de lemn ce leagă chiuveta de aragaz.

Aşa îi place să stea, pe blatul de lemn, şi să turuie despre ce face la şcoală, despre desenele pe care le-a colorat, despre viaţa ei.

Noi stăm la masă şi o ascultăm. Din când în când o întrebăm. Şi ea ne răspunde şi se uită la noi cum stăm la masă, tu într-o parte, eu în cealaltă parte. Toate cuvintele şi privirile noastre sunt pentru Teodora. Între noi doi, o masă firavă, din fag îngălbenit. O măsor cu privirea piezişă, să nu mă întâlnesc cu privirea ta şi să mă întrebi din priviri de ce te privesc aşa. Dar eu mă uit la masa cu picioare subţiri, căreia nu trebuie să-i pun o hârtie împăturită sub un picior beteag, e bună, nu se clatină, masa asta cu o foaie subţire de melamină, care încă nu s-a crăpat, care şi-a păstrat luciul, încă mai ţine, nu ştiu câţi bani am dat pe ea, dar îmi amintesc foarte bine că am cărat-o amândoi prin Militari, trei staţii de autobuz, eu o ţineam din faţă, tu o ţineai din spate, ne-am distrat cărând-o, era uşoară, era prima noastră masă, era vara lui '91. Sau '92? (Poate ar trebui să scriu exact anul, într-un colţ, cu pixul.)

Teodora se distrează, dar eu mă uit la neschimbata noastră masă. Asta ne-a legat? Cu masa asta am pornit în viaţă de la „lingură şi furculiţă", pe ea ne-am băut cafeaua în fiecare dimineaţă şi am pus la cale zilele care aveau să vină, la masa asta ne-am făcut planuri, am mâncat, am visat, am băut, am scris, ai plâns, la masa asta ţi-am spus ce trebuia să-ţi spun şi ţi-am ascuns ce trebuia să nu-ţi spun şi la masa asta ţi-am cerut iertare. Am pus toată munca noastră pe ea. Am bătut cu pumnul în masă, pentru că aşa trebuie să bată un bărbat, uite că n-a păţ