Ceea ce misoginii din toată lumea numeau, cumva şi cîndva, cu un aer de superioritate şi cu un zîmbet ironic, ,,eternul feminin“ a explodat. Nu mai funcţionează, chiar dacă mai există pe lume multe rele la care sînt supuse femeile. Dar, măcar pentru partea vestică, un clişeu şi o prejudecată nu mai produc furori astăzi. Şi totuşi. Mai rămîne ceva. Unic. Materni­tatea. O carte minunată, despre actul şi rostul creaţiei lumeşti (dar şi artistice) naşte Elif Shafak. O experienţă personală pe care o livrează cu seninătate şi cu multă înţelepciune. După ce deja optase pentru o carieră profesională de succes, obţinînd notorietate internaţională, marea prozatoare turcă – oricît de occidentalizată ar fi, şi este, rămîne puternic legată de rădăcinile sale orientale – iată că se decide să aibă un copil. Ba chiar doi. O aventură de care nu se simţea capabilă şi pe care o refuza de plano o ajută să perceapă altfel acum minunile şi minunea acestei lumi. Vieţi. Sigur că depresia postnatală nu este o simplă joacă. Sigur că a naşte şi a creşte un copil este o aventură nu foarte uşoară. Dar Elif Shafak dă dovadă de, nu rîdeţi, multă bărbăţie. Ajunge să depăşească toate crampele scriitorului şi toate provocările pe care o sarcină şi o naştere le pot provoca unei femei. Şi scrie o carte cu multe valenţe filozofice, nu doar literare, punînd faţă în faţă destinul unor scriitoare care au renunţat să mai fie şi mame cu cel al unor scriitoare care nu au trecut peste acest dat al femeii. Un mare mister în continuare. Cu multă eleganţă, dar şi graţie unei serioase documentări, Elif Shafak se dovedeşte aceeaşi bravă scriitoare. Care nu se teme de nimic şi de nimeni. Nici de ea însăşi. Bravo ei şi să-i trăiască copiii. Cartea despre care am vorbit se numeşte Lapte negru. Despre scris, condiţia de mamă şi haremul interior (Editura Polirom, 2012, traducere din limba engleză de Ada Tănasă, col