Ca să ajungi la mătuşa Maria Benga, în Podul lui Coleş, o iei pe drumul care începe la stânca ce se cheamă Seninare, ocoleşti colţii calcaroşi unde cresc în voie cimbrişorul şi sovârvul şi te trezeşti într-o poiană unde sunt doar câteva case.
Ori încotro te-ai uita din acel loc, vezi numai munţi, ca un arc uriaş de creste ce ţin în deschiderea lor plaiurile veşnic bătute de vânt. Nu mai are acum vecini mătuşa Maria. Unii s-au mutat la cele veşnice, în curtea bisericii, alţii au plecat la oraş, la copii, lăsând casele pustii. Din când în când, pe poteca năpădită de iarbă, mai trec turişti, ca nişte stoluri gureşe de vrăbii, apoi tăcerea umple iarăşi dealurile. Cu toate s-a învăţat mătuşa, dar cel mai greu cu singurătatea, care şi-a făcut cuib în căsuţa ei de când a murit Iencuţu, bărbatul cu care a trăit mai bine de o jumătate de veac şi căruia nu i-a spus niciodată tu, ci doar dumneata, matale sau tălică, pentru că aşa a deprins ea din bătrâni respectul pentru omul drag. Acum, când a rămas singură în căsuţa ei din vârful muntelui, la aproape optzeci de ani, tocmai iubirea aceasta, despre care ne-a vorbit cu nerăbdare şi bucurie, o ajută să înalţe punte de aur peste zilele cenuşii ale bătrâneţii şi să privească în urmă cu zâmbet şi înţelepciune, la întâmplările şi încercările prin care a trecut.
Nunta aranjată
Miroase a toamnă târzie în casa mătuşii, atunci când pune în păhărele de lut câte un degetar de ţuică fiartă, ca să dezlege şirul vorbelor şi să deschidă o fereastră între noi şi viaţa ei. Ea nu bea. Se aşează pe marginea patului emoţionată şi aşteaptă cuminte, ca la şcoală, să încep să întreb.
- Mătuşă Maria, mi-ai spus că ai fost măritată de părinţi, când erai o copilă, aşa cum era obiceiul în familiile ciobăneşti, şi că aveai numai şaisprezece ani când ai fost mireasă. Cum ai reuşit să