În numerele din aprilie şi iulie ale revistei am reconstituit faza iniţială şi momentul de vârf al refugiului în masă al etnicilor evrei din Rusia şi Ucraina sovietică în România[1]. Scăderea fluxului celor care s-au salvat de teroarea generalizată odată cu instalarea regimului sovietic nu a presupus însă şi rezolvarea imediată a problemei.
Imperiul comunist în curs de formare nu renunţase la pretenţiile teritoriale faţă de vecinii din Vest, tentativele de destabilizare a situaţiei din Basarabia nu încetaseră, iar dificultăţile economice temporizau eforturile de consolidare administrativă după Unirea din anul 1918. În plus, în scopuri expansioniste, Kremlinul înfiinţa, la 12 octombrie 1924, pe malul stâng al Nistrului, pseudo-formaţiunea statală Republica Autonomă Moldovenească. Documentele inedite identificate în Arhivele Diplomatice şi în Arhivele Naţionale şi sintetizate în episodul de faţă relevă eforturile autorităţilor de la Bucureşti de a finaliza acest dosar cu profunde conotaţii interne şi externe. Rapoartele diplomatice transmise Ministerului Afacerilor Străine de Misiunea de la Geneva, în toamna anului 1923, au ca subiect central data până la care România era dispusă să tolereze pe teritoriul ei refugiaţii evrei ce nu emigraseră încă, în număr de aproximativ 10.000. Astfel, din raportul Înaltului Comisar pentru Refugiaţi al Ligii Naţiunilor, F. Nansen, din 4 septembre 1923, rezultă că executivul de la Bucureşti, în coordonare cu Înaltul Comisariat, amânase aplicarea deciziei de evacuare pentru data de 1 decembrie 1923, urmând ca organizaţiile interesate să contribuie la rezolvarea problemei. Cu toate acestea, la Geneva au ajuns informaţii potrivit cărora termenul ar fi fost devansat. N. Titulescu explica situaţia în formatul multilateral: „Am răspuns că voi cere informaţii, luni, Guvernului, dar că, în general, ştirile defavorabile trebuie primite