Profesorul Ovidiu Pecican a intervenit recent, în România liberă (26 nov. 2012), în chestiunea evaluării proiectelor de cercetare, criticând faptul că ea a fost deschisă prea accentuat spre comunităţile ştiinţifice internaţionale în ultimele două sesiuni de finanţare a cercetării organizate de ANCS. Intervenţia domniei sale se remarcă prin câteva teze însoţite de un parfum literar greu egalabil, pe care mulţi dintre prietenii şi cititorii lui l-ar fi recunoscut chiar dacă nu şi-ar fi semnat intervenţia.

Teza articolului este: evaluarea „cu străini” este bună dacă ajută mediilor de cercetare locală să se conecteze unor comunităţi internaţionale adecvate tipului de cercetare ales şi să lucreze la standarde comune, dar ea este rea dacă devine obedienţă şi fetişizare a mitului „străinului” a priori mai bun decât orice cercetător român. Sunt de acord cu teza articolului. Dar, fiind de părere că, în mijlocul unei dezbateri înverşunate în jurul subiectului, parfumul literar al intervenţiei colegului meu viciază sensul spuselor sale, îmi îngădui câteva precizări menite să îi „decoloreze” ideile şi să ne clarifice acordul intelectual de adâncime al experienţei noastre de cercetare.

Teza se desparte pe mai multe ramuri care devin în cuprinsul articolului neclare şi distorsionate graţie culorii literare, incompletitudinii informaţiei, precum şi fervorii metaforice care le însoţeşte. Ele sunt patru: 1. Că cercetarea românească „stă rău” într-un sens absolut; 2. Că ea este prost finanţată; 3. Că „străinul” trebuie definit prin opoziţie cu cercetătorul român angajat într-o instituţie bugetată în România; 4. Că folosirea limbii engleze în aplicaţii este un rău în sine („cotă de slugărnicie memorabilă, de proporţii istorice”). Trebuie să îi mărturisesc prietenului şi colegului meu că sunt în dezacord cu aceste patru teze. Îmi propun să le nuanţez pe fiecare, pentru a