Ca să parafrazez titlul conferinţei pe care Solomon Marcus a ţinut-o la Iaşi săptămâna aceasta, a vorbi în aceste vremuri ameţitoare, din pricina grijilor, a vitezei în care ne ducem zilele, a isteriei generale, de metafore, este un lux, dar pentru puţini, să-i numim „neadaptaţii”, cei orientaţi altfel, cu privirea pierdută în zare, fără loc şi fără timp, şi o necesitate. Cum metafora însăşi, aşa cum a prezentat-o cunoscutul matematician, se plimbă nepăsătoare între lux şi necesitate şi nici nu-şi dă seama că într-o zi, din neatenţie, s-a transformat într-un concept din care nu va mai ieşi niciodată. La şcoală am fost învăţaţi că metafora este o figură de stil, care dă un plus de expresivitate unei semnificaţii deja existente. Ea funcţionează ca o comparaţie prescurtată şi locul ei e în literatură, dar îi este şi mai bine în poezie. Odată născută de imaginaţia vreunui poet, o metaforă zburdă proaspătă, vioaie din carte în carte, din minte în minte, de pe o limbă pe alta. Dar, vai!, aşa îmbătrâneşte, apoi moare şi se îngroapă în limbajul-cimitir de metafore. Tot prin educaţie, şi iată cum Rousseau mai are câteodată dreptate!, ideea de metaforă în ştiinţă ne-a fost sugerată ca nepotrivită şi greu de suportat. Riguroasa ştiinţă şi visătoarea metaforă nu trebuie să se iubească şi să se căsătorească vreodată! Şi iată!, Solomon Marcus propune ca metafora şi problema ei să fie discutate pe cazuri particulare. Nu e doar ideea lui, e o deschidere în fapt a secolului XX, care continuă şi astăzi, aceea de a privi altfel metafora, ca o problemă a limbajului general uman. Orice avatar al limbajului e secondat de un proces metaforic. Nu e nici uşor să uităm că toate epocile istorice au la bază metafore fondatoare. Că limbajul ştiinţific însuşi este vizat în ce are el mai profund, în procesul de elaborare a conceptelor. Folosită inteligent şi în cunoştinţă de cauză, metafora nu doa