După 25 de ani, aflaţi în premieră povestea imprimării în ilegalitate a albumelor legendarei formaţii.
După fuga Phoenixilor, în 1977, cenzura comunistă a hotărât retragerea de pe piaţă a albumelor şi-a interzis reeditarea lor, chiar dacă statul român ar fi câştigat în continuare bani din vânzarea acestora. Vreme de 10 ani de zile s-a instalat pauza Phoenix. În acest timp, cei care cumpăraseră discurile la momentul editării lor au avut răgaz să le zgârie, să le spargă, să le înstrăineze etc. Pe de altă parte, la concertele pe care le ţinea interpretând piesele sale, Mircea Baniciu “aţâţa” de fiecare dată publicul şI cu bucăţi Phoenix, în principal “Andrii Popa” şI “Mica Ţiganiadă”. Foamea (muzicală) de îndrăgita trupă creştea. Generaţia de rockeri activă în 1987 ar fi dat orice să asculte Phoenix. Dar de unde trupă sau material discografic? Conform directivelor cenzurii “Electrecordul” ar fi trebuit să distrugă “mamele” şI matriţele (mamele erau un fel de discuri din cupru, după care se copiau matriţele din nichel-crom, după care se presau discurile de vinil). Însă conducerea de atunci a “Electrecordului”, în frunte cu regretatul director Grigore Petreanu, ori le-a păstrat cu bună ştiinţă (în ideea că nu vine nimeni să-i controleze), ori a uitat sau a neglijat distrugerea acestora. Întâmplător, în acest context, s-au putut fabrica şI scoate pe sub mână albumele “Cei ce ne-au dat nume”, “Mugur de fluier” şI “Cantofabule”.
Mamele de aur
De ce întâmplător? Aflaţi în premieră povestea spusă de Andrei (să-l numim aşa după numele fiului său). Prin 1977, Andrei lucra la singura casă de discuri din România “Electrecord” având funcţia de electroacustician. Asta însemna să meargă la prese, să ia discuri, să le ducă în cabina de audiţie , fiind atent la calitate, etichete, zgârieturi etc. Lucrul ăsta îl făcea să aibă o bună relaţie cu presatorii, cu mecani