Pe vremuri, cînd eram mică, fotografia era o chestiune de durată. Oamenii făceau eforturi pentru poze, se aranjau, se grupau, îşi alegeau locul şi veşmintele. Chiar statul la poze era un eveniment.
Rezultatul întregului aranjament regizat nu era imediat vizibil. Îl aşteptai, cu sufletul la gură, să vezi dacă ai ieşit... memorabil. Îl comentai, îl înrămai şi-l puneai pe perete sau lîngă cămin (dacă aveai vreunul).
Astăzi, pozele digitale, cu telefonul sau cu ce-o fi, se fac imediat. Îţi iese ceva-n cale, îţi atrage atenţia sau ochiul, pac! – i-ai şi făcut o poză. Unul din infinitele (!) instantanee ce se adună în memoria telefonului tău, a computerului tău...
Pentru respectivele instantanee, rareori cineva se pregăteşte. Contează momentul pe care vrei să-l prinzi, starea – cît de tranzitorie. Dacă-l scapi, simţi că e păcat. Ai ratat.
DE ACELASI AUTOR Listă de cadouri Mica doză de transcendent (Alte) filme de Crăciun Decembrie timpuriu De ce ţii să surprinzi tot soiul de asemenea clipe? Facebook-ul are, cu siguranţă, ceva de-a face cu asta. E vorba de un soi de exhibiţionism, de o laudă de sine de multe ori benignă: nu eşti pe Facebook, nu exişti, ar spune unii. Tocmai de aceea, trebuie să cauţi, în viaţa ta şi în jurul tău, imagini şi ipostaze care, postate, ar spune ceva despre tine.
Dar nu orice: ceva interesant şi inedit despre tine. Profilul tău de pe Facebook e imaginea ta publică într-un cerc nu chiar al prietenilor, ci mai curînd al cunoştinţelor. Acestea trebuie să vadă nu ceea ce vor, ci ce le propui tu: în orice caz, o fiinţă care nu e banală, care se ridică la înălţimea aşteptărilor (ale cui, de fapt?) şi ale standardelor (cine le stabileşte?). Care să facă faţă concurenţei de pe acelaşi Facebook: trebuie să ai ce posta...
Chiar dacă viaţa ta e, în realitate, complet statică şi banală, şi tu eşti, în esenţă, un biet şoric
