Am văzut, cu puţin timp după ce s-a produs, urmările înfiorătorului accident în care o tânără şi băieţelul ei de un an şi-au pierdut viaţa, lunea trecută, pe şoseaua de centură a oraşului. A fost unul din cele mai triste momente prin care am trecut în aproape două decenii de când îmi câştig pâinea din meseria asta. Până şi confraţii mei, altfel gălăgioşi şi destul de tăbăciţi, ba chiar şi poliţiştii şi personalul SMURD, îşi făceau datoria într-o tăcere cum nu mi-a mai fost dat să remarc vreodată în împrejurări similare. Şi, credeţi-mă, am asistat toţi la destule scene asemănătoare, iar unii le-au păţit şi pe propria piele.

Deşi în aceeaşi săptămână eram plin de nădejde că măcar în apropierea Zilei Naţionale şi de sărbători am putea fi mai solidari, mai înţelegători unii cu alţii, am văzut ulterior nu doar mesaje omeneşti, exprimând curiozitatea de a afla mai multe ori compasiunea faţă de familia copleşită de durere, ci din păcate şi o mulţime de comentarii oribile despre cei decedaţi, despre apropiaţii şi credinţa lor.

S-a mai întâmplat în multe alte rânduri. Nu voi uita niciodată că la fel a fost cu doi ani în urmă, după inaugurarea Podului Sovata de către o fetiţă care a supravieţuit cancerului, şi mai recent, după ce primarul a fost surprins lăcrimând la inaugurarea unui centru medical, unde îşi întâlnise un prieten din copilărie în scaun cu rotile. Alteori am observat clevetirile după ce o firmă sau un om de afaceri, în nume propriu, făceau donaţii pentru vreun spital ori un aşezământ social. Asta fără ca pizmaşii să se întrebe dacă nu cumva filantropii îşi puteau cheltui banii prin Caraibe sau dacă, la un moment dat, vor ajunge şi netrebnicii să beneficieze de binefacerile celor pe care îi înjură din anonimat.

De unde poate ieşi atâta răutate? Cum poţi bălăcări credinţa unor semeni ori etnia altora? Cum te poţi bucura că neatenţia a omorât sa