Scriam recent un editorial a cărui esenţă se rezuma la întrebarea pe care electoratul ar trebui să şi-o adreseze înainte de a pune ştampila pe buletinul de vot: “Îl cunoaşteţi?” Îl voi relua, acum. Pentru că votul de duminică e important. Şi nu trebuie să fie un vot dat din ură faţă de un candidat sau de un partid. Ar trebui să fie un vot bazat pe argumente. Iar argumentele nu trebuie să fie sinonime cu promisiunile. Lucrul acesta se întâmplă de prea puţine ori.
„Timişoara freamătă. Electoral. După ce au fost chinuiţi prin şedinţe foto ce le-au transformat zâmbetul în schismă şi i-au obligat să-şi mascheze ridurile sub trei degete de fond de ten şi o sesiune de Photoshop, după ce unii dintre ei sunt atât de “lucraţi” de nu mai seamănă cu exponatul original, după ce, prost consiliaţi mulţi dintre ei, au fost puşi să pozeze în poziţii care pentru orice om ce are doar abc-ul comunicării non-verbale le trădează înclinaţia spre defensivă, acum sunt ubicui. Unii, condamnaţi la o atârnare prelungită pe toate blocurile ai căror locatari şi-au dat acceptul să convieţuiască 30 de zile la umbra falnicilor politicieni. Alţii, luminaţi, la propriu, prin panouri publicitare. Alţii, zâmbind, cu întreruperi, de pe portiere de maşini care nu se închid etanş. Şi toţi lăfăindu-se – bust, profil, faţă, după preferinţe –, pe felicitări, pe fluturaşi, pe scrisori către electorat şi către clasa politică. Şi toţi străduindu-se să ajungă la sufletul votantului. Unii, cu promisiuni de bun simţ. Majoritatea, cu minciuni grosolane. În care nu cred nici ei, nici staff-ul de campanie, dar speră la unison că va crede în ele electoratul. Alţii, împăunându-se cu merite care nu sunt ale lor. Dar mizează că nimeni nu va sesiza acest aspect, cu atât mai puţin destinatarii mesajelor, cărora le subestimează coeficientul de inteligenţă. Nu e uşoară munca asta. În plus, pe lângă că e
