Moto: „Şi turbare de cap şi frântură de limbă ca la aceşti nefericiţi dascăli, nu mi s-a mai dat a vede; cumplit meşteşug de tâmpenie, Doamne fereşte!” (I. Creangă, Amintiri din copilărie)
S-a scris mult, dar fără nicio urmare, despre criza prin care trece şcoala românească. Rezultatele olimpicilor internaţionali sunt o excepţie, care confirmă regula.
Ce ne facem însă cu copiii normali care urmează un parcurs şcolar la capătul căruia nu ştiu nimic? A da vina pe comoditatea lor, pe interesul exagerat acordat calculatorului, tabletelor şi altor tentaţii specifice momentului înseamnă a evita un răspuns care să ia în discuţie activitatea şi, de ce nu, vina adulţilor. Aceştia sunt autori de programe, de manuale şi profesori. Ceea ce se întâmplă în şcoala gimnazială, dar şi în liceu ne determină să credem că ţara îi vrea proşti pe cei cărora le va încredinţa, la un moment dat, viitorul nostru.
Cu toate că în programele şcolare existente sunt formulate obiective care urmăresc formarea deprinderilor de gândire autonomă, critică, manualele şi felul în care sunt predate cunoştinţele pun accent, la multe obiecte de studiu, numai pe memorarea mecanică a unor noţiuni care depăşesc, de cele mai multe ori, particularităţile de vârstă ale elevilor.
Voi da câteva exemple care să ilustreze perfect observaţia lui I. Creangă din moto.
Programul sătămânal al unui elev de clasa a VII-a este de 29 de ore. Dacă vom scădea dirigenţia, desenul, muzica, religia şi educaţia fizică, tot vor rămâne 23 de ore. Ce te faci însă când în aceeaşi zi sunt puse, una după alta, matematica, fizica, biologia şi chimia? Ce te faci când ai test de evaluare la una din materiile deja menţionate, în aceeaşi zi în care la matematică ai de rezolvat 10 exerciţii sau probleme, iar la biologie lecţia are trei pagini? Sau dacă la română, nu ai avut nicio temă şi de miercuri