"Noi, reprezentanţii partidelor politice parlamentare, ai instituţiilor şi organizaţiilor subsemnate, ne angajăm solemn ca, în toate acţiunile noastre viitoare referitoare la educaţia naţională, să urmărim atingerea următoarelor OBIECTIVE:
Asigurarea în perioda 2008-2013, din alocarea bugetară anuală, a minimum 6% din PIB pentru educaţie şi a minimum 1% pentru cercetare pentru a aşeza sistemele de educaţie şi de cercetare pe o temelie financiară solidă, pe durată medie şi lungă." Asta îşi asumau mai toţi liderii politici în anul 2008 prin semnarea Pactului Naţional pentru Educaţie. În scripte şi-au ţinut promisiunea, nimic de zis: Legea Educaţiei Naţionale nr.1/2011 prevede alocarea a 6% din Produsul Intern Brut pentru finanţarea educaţiei naţionale, iar pentru activitatea de cercetare ştiinţifică alocarea a minimum 1% din produsul intern brut al anului respectiv. Şi totuşi, în anul 2012 educaţia a primit doar 3,64% din PIB! Răspunsul invariabil este "nu sunt bani" - şi totuşi vorbim despre o valoare relativă, nu absolută (cu alte cuvinte daca ne imaginăm că bugetul este o plăcintă iar plăcinta este mică, atunci felia dedicată educaţiei ar trebui să reprezinte 6% din acea plăcintă, aşa mică cum este ea). Eu una nu cred că este vorba despre bogăţia sau sărăcia bugetară, ci despre priorităţi. Priorităţile politicienilor noştri nu par a avea legatură cu vreo viziune pentru viitor sau vreo încercare de a îmbunătaţi situaţia economică sau socială pentru noi şi pentru copiii noştri; ci mai degrabă cu măsuri heirupiste, contextuale sau mai rău, electorale. Mesajul pe care o alocare de 3-4% pentru educaţie îl transmite este acela că educaţia nu este importantă şi nu merită o contribuţie mai generoasă din partea statului.
Între timp:
- Rata de promovare a examenului de Bacalaureat a fost de 30-40% în ultimii ani;
- În România, în 2009, procentul el