Aveau casa la doi paşi de drumul care lega aşezarea minerilor de lumea largă, dar era atât de bine ascunsă de copaci, încât, dacă nu te uitai cu luare aminte printre crengi, n-o vedeai.
Era făcută din grinzi groase, cioplite cu toporul, înnegrite de ploi şi de zăpezi. Acolo au trăit ei doi, Mărie şi Mnihaiu, şi fata lor, Ruzalia. Mărie era din satul vecin, şi pentru că s-a măritat împotriva vrerii părinţilor cu Mnihaiu, întors din război şchiop şi surd, a primit ca zestre doar căsoaia de lemn, aflată departe de sat, şi pământul sec, neroditor, plin de stânci şi bolovani, care o înconjura. Părinţii ei, oameni cu stare, s-au ruşinat de alegerea pe care fata lor a făcut-o şi-au trimis-o departe de oameni, ca s-o ascundă oarecum, căci o socoteau puţină la minte, dar şi să-i ferească de ochii lumii pântecele rotunjit înainte de vreme.
Mărie şi Mnihaiu erau fericiţi şi se iubeau ca la început de lume. Se trezeau îmbrăţişaţi, fie în iarba cosită în ajun, fie în urma culcuşită, lăsată în spatele casei de vreo căprioară rătăcită. Adormeau, cât ţinea vara, pe unde-i prindea seara, printre copaci ori pe poteci, de unde numărau până dimineaţa stelele, şi iarna, pe cuptorul din casă, ascultând şuierul vântului. N-aveau grija nimănui, nu-i interesau vieţile celorlalţi, nu se aveau decât ei, unul pe altul, şi nu mai încăpea nimeni în viaţa lor. Dar în vremea asta, pântecele Măriei se rotunjea greu, ca un măr rumenit încet la focul domol al toamnei. Între ei nu erau prea multe vorbe, căci Mnihaiu era înconjurat de-un zid alb de tăcere, din ziua în care fusese rănit. Şi liniştea dintre ei s-a răspândit şi în lume, în pădurea lor şi-n ograda înconjurată de aluni. Poveştile satului mureau, toate, lângă gardul de nuiele, în care stăteau la uscat două căni de lut, întoarse cu gura în jos. N-avea cine să le asculte, aduse din lumea largă, pe freamătul frunzelor